De ce copilul plânge la naştere şi nu râde?

Pentru că este speriat că iese dintr-un spaţiu în care s-a simţit bine, iese într-un spaţiu în care e străin de el. Pentru că spaţiul în care trăim noi este un spaţiu propus, nu este un spaţiu ca acela pe care Dumnezeu l-a creat.

Nu este acasă!

Da, nu este acasă, pentru că Dumnezeu nu a creat spaţiul acesta cu tunete şi fulgere. Când a păcătuit Adam, nu numai el a căzut şi a devenit robul morţii şi al întunericului, întreaga creatură a suferit o mutaţie. Atunci au început, spun vechile cărţi, atunci au început să crească colţii la unele animale, atunci au început să crească ghearele la unele animale, atunci au început să apară vipere cu venin, atunci au început să apară tot ce vedem noi negativ în natură. Este rezultatul păcatului strămoşesc.

Din cauza păcatului strămoşesc s-a schimbat şi s-a stricat şi natura, nu numai firea omului care a decăzut, şi atunci copilul ieşind din sânul mamei lui, unde a fost pus cu grijă, cu cea mai deosebită grijă, de soţul, de bărbatul care şi-a pus acolo, ca o comoară, sămânţa lui, atunci s-a zămislit o nouă creatură, ca fiu al lui Dumnezeu şi acolo, în cele nouă luni, fătul s-a simţit în lumea lui. Când a sosit timpul ca să iasă din starea aceasta în care se afla de la zămislire până la naştere, iese în lumea aceasta ostilă vieţii şi lui şi atunci plânge. Şi trebuie ca să depunem eforturi ca acestui copil să-i creăm o atmosfera cât de cât care să nu-i fie ostilă.

Iată încă o chemare a mamei, a tatălui, a familiei, a societăţii, ca să creeze copiilor care se nasc, o atmosferă care să fie constructivă, sănătoasă, în care să poată să se dezvolte fericit copilul. Să uite că nu mai este în lumea lui, să înceapă a învăţa să râdă şi să vorbească, să înceapă a se simţi fericit în lumea aceasta, pentru că avem condiţii suficiente, căci Dumnezeu are grijă.

Dumnezeu a pregătit o lume în care copiii să se poată simţi bine, dar depinde de noi, de cei maturi. Depinde de noi cum să se simtă fiecare, ce trebuie să facem în familie, în societate, în lume, ca aceşti copii să nu se simtă într-o lume ostilă şi străină şi duşmănoasă lor. Asta e datoria noastră, a maturilor, asta e datoria familiei, asta e datoria societăţii, asta e datoria guvernelor care, din păcate, nu se îngrijesc. Toate se preocupă întotdeauna numai de…, nu să se lumineze atmosfera şi spaţiul acesta în care trăim pe pământ, ei singuri se umplu de bombe şi de tot felul de capcane. Şi acestea sunt toate de la diavol venite, de la demoni venite, toate acestea sunt instrumente ale Iadului, toate armele şi toate aceste mijloace de distrugere. Că toate aceste mijloace de distrugere nu sunt de la Dumnezeu.

Extras din” Convorbiri în amurg” – Arhiep. Iustinian Chira, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, pag. 125-126