Cea mai înaltă culme pe care o poate atinge omul aici pe pământ

Chilia părintelui Serafim se afla în desişul unei păduri de brazi, pe malul râului Sarovka, la depărtare de 5-6 verste de mănăstire, pe o colină înaltă şi consta dintr-o singură cămăruţă din lemn, cu sobă înăuntru. Lângă chilie, Preacuviosul a făcut o mică grădină de zarzavaturi, unde şi-a adus şi vreo doi stupi de albine, închizând totul cu un gard. Nu departe de Serafim, trăiau în singurătate şi alţi pustnici dim Mănăstirea Sarovului, aşa că toată partea locului, prin alcătuirea ei – fiind brăzdată de diferite coline acoperite cu păduri, cu mici tufişuri şi polulate cu mari vieţuitoare de pustie -, amintea, oarecum, prin sine, de Sfântul Munte Athos. De aceea şi părintele Serafim a dat colinei numele de Muntele Atonului, numind în acelaşi timp şi alte locuri din pădure, chiar şi cele mai neînsemnate şi singuratice, cu diferite denumiri de locuri sfinte, ca: Ierusalim, Vitleem, Iordan, Pârâul cedrilor, Golgota, Muntele Eleonului, Tabor, vrând parcă să-şi închipuiască în minte, cât mai viu, sfintele momente din viaţa pământească a Mântuitorului, Căruia el şi-a încredinţat cu desăvârşire voia sa, împreună cu întreaga sa viaţă.

Ocupându-se cu citirea Sfintei Evanghelii, îi plăcea să citească îndeosebi acele locuri în care se amintea despre întâmplările în care apăreau denumirile date de el colinelor sale. Aşa în grădiniţa sa de pomi, el cânta stihul acela din Sfânta Evanghelie, care este folosit în Doxologie: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace (Luca 2, 14). Pe malul râului Sarovka, închipuindu-şi că se află pe malul râului Iordan, îşi amintea de predica Sfântului Ioan Botezătorul şi de Botezul Domnului. Cuvântarea Mântuitorului de pe Munte, despre cele nouă fericiri, el o auzea pe o colină de pe malul râului Sarovka, iar pe a doua colină, numită de el “Muntele Schimbării la faţă”, privea cu ochii gândului, împreună cu cei trei Apostoli, slava Schimbării la faţă a Domnului. Suindu-se în desişul codrilor, îşi amintea, după cele scrise în Evanghelie, despre rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsimani, făcută cu sudori de sânge înaintea patimilor şi, înduioşat până în adâncul sufletului de suferinţele Fiului Omului, vărsa rugăciuni cu lacrimi pentru mântuirea sa proprie. Pe colina numită de el “Muntele Eleonului” contempla slava Înălţării Domnului la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui.

Preacuviosul Serafim purta tot timpul una şi aceeaşi haină simplă şi săracă. Pe cap avea un culion învechit, pe umeri un anteriu scurt de pânză alba, ca un fel de halat, în mâini purta (iarna) mănuşi de piele, în picioare ciorapi şi opinci. Peste halatul alb atârna întotdeauna aceeaşi cruce de aramă, cu care l-a binecuvântat oarecând evlavioasa lui mama Agathia în momentul în care şi-a început călătoria mântuirii sale, iar în spate un sac, în care nevoitorul purta tot timpul Sfânta Evanghelie, care-i aducea aminte de mântuitoarea purtare a jugului celui bun şi a sarcinii celei uşoare a lui Hristos. Tot timpul, harnicul nevoitor al Domnului, îl petrecea în rugăciuni fără încetare şi în cântări de psalmi, în citirea cărţilor sfinte şi în osteneli trupeşti.

Rugăciunea continua este, fără îndoială, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, arma cea mai puternică în drumul acesta anevoios al desăvârşirii sufleteşti. Înaintarea spre înălţimea desăvârşirii face parte din lucrurile curat duhovniceşti şi cel ce se nevoieşte în această cale devine teolog, mistic sau, ceea ce este tot una, desăvârşit, numai în măsura în care şi-a dobândit sfânta rugăciune, căci ea este cea care coboară asupra omului darul Duhului Sfânt. Taina rugăciunii – spune Nichita Stithatos – nu se îndeplineşte în anumite momente hotărâte, căci dacă mărgineşti îndeletnicirea cu ea numai la anumite ore, împrejurări sau locuri, tot timpul care rămâne în afara acestor momente este un timp pierdut, petrecut în deşert. De aceea, este bine ca ea să se săvârşească, după cuvântul Apostolului, neîncetat.

Ştiind toate acestea, Serafim se ocupa neîncetat cu rugăciunea, fie în taină, fie zicând-o cu glas tare. Înzestrat fiind de Dumnezeu cu o luminată ţinere de minte şi încă din copilărie fiind atent cu adâncă evlavie la dumnezeieştile slujbe, el a învăţat pe dinafară mai multe cântări bisericeşti, pe care acum le cânta cu dragoste în timpul ocupaţiilor cu lucrul mâinilor din singurătatea lui liniştită. Unii dintre oamenii care aveau prilejul să treacă mai adesea prin apropiere de chilia lui (fiind pe la lucru în pădure), observau că multe din aceste cântări se potriveau bine cu locul singuratic în care trăia el, precum şi cu ocupaţiile lui călugăreşti. Astfel îi plăcea să cânte “Mărire a toată lumea” (Dogmatica, glas. 1), în cinstea Maicii Domnului, pe care o socotea ocrotitoarea pustiei sale, după cum în Sfântul Munte al Athosului – care se cheamă “Pământul Maicii Domnului” – ea este socotită Stăpâna suverană; apoi “Pustnicilor neîncetată dorire dumnezeiască se face, celor ce sunt afară de lumea deşartă” (al 2-lea antifon, glas 1), antiphon care zugrăveşte viaţa de pustie şi întraripează sufletul către dumnezeieştile suişuri, precum şi alte cântări, care de asemeni înflăcărează sufletul omului spre fapta cea bună a iubirii de Dumnezeu, Ziditorul întregii făpturi, cum sunt: “Cel ce dintru nefiinţă toate le-ai adus, zidindu-le cu Cuvântul şi desăvârşindu-le cu Duhul” (Irmos pesna a II-a, Canonul Învierii, glas. 3), “Cel ce ai întemeiat dintru început pământul cu porunca Ta” (Irmos, pesna III-a, Canonul Învierii, glas. 8.) şi altele.

De asemeni, citirea Sfintei Scripturi formează pentru el un al doilea stâlp de sprijinire al vieţii sufleteşti, un stâlp de reazem şi un motiv de însufleţire în meşteşugul acesta sfânt al trăirii după Dumnezeu. Pentru Sfinţii Părinţi cei din vechime, Sfânta Scriptură a fost totdeauna un tezaur din care ei scoteau neîncetat “vechi şi noi”. Cuvintele ei le introduceau în rugăciuni; descrierile cuprinse în ea le dădeau posibilitatea să-şi înfăţişeze tablouri din lumea de dincolo; cugetările asupra înţelesului cuprins în ea, le hrăneau frământarea gândurilor în lumea lor singuratică; învăţătura ei îi făcea să înţeleagă voia lui Dumnezeu, îi lumina asupra lor înşişi şi-i învăţa calea desăvârşirii.

Ostenelile trupeşti sunt încă un mijloc de propăşire duhovnicească, atât prin aceea că slăbesc tăria mişcărilor fireşti ale trupului, cât şi prin pironirea minţii asupra lucrului ce îl săvârşeşte, oprind-o astfel de la rătăciri nefolositoare. Când era frig, Preacuviosul Serafim aduna uscături şi vreascuri din pădure, pe care le tăia cu toporul pentru încălzirea sărăcăcioasei sale chili. Vara lucra în grădiniţa sa, pe care singur o cultiva şi o îngrăşa, şi din zarzavaturile căreia se hrănea. Pentru îngrăşarea pământului grădiniţei mergea vara la nişte locuri mlăştinoase după mătasea broaştei. Şi fiindcă trebuia să intre în acele băltoace, era nevoit să se dezbrace de haină, lăsându-şi numai mijlocul înfăşurat cu un veşmânt. Şi lucrând aşa gol, tânţarii, muştele şi celelalte insect ce mişuna în preajma locului, muşcau aşa de tare trupul lui, încât nu numai că se umfla foarte tare, dar chiar se şi învineţea şi se umplea tot de sânge. Dar nevoitorul lui Dumnezeu răbda cu voioşie toate aceste răni chinuitoare pentru Domnul, bucurându-se chiar de ele, deoarece, cum spunea el mai târziu, patimile se biruiesc prin pătimiri şi întristări, fie pricinuite de bună voie, fie trimise de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi de aceea, pentru o mai desăvârşită şi mai sigură curăţire a sufletului său, primea cu dragoste asupra sa aceste pătimiri de bună voie. Şi astfel, adunând mătasea broaştei, plăcutul lui Dumnezeu îmbunătăţea pământul straturilor, semăna seminţe, le uda, le prăşea şi aduna legumele, slăvind pe Dumnezeu fără încetare şi revărsându-şi liniştita şi sfânta lui bucurie în versuri de cântări sfinte, prin care îşi înviora şi-şi întărea sufletul în mijlocul puţin variatelor sale osteneli şi ocupaţii trupeşti. Citirea Sfintei Scripture şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ca: Sfântul Ioan Scăraru, Varsanufie, Efrem şi Isaac Sirul şi altele, îl ajutau să se înalţe din ce în ce mai mult în desăvârşirea sufletească, să-şi lumineze mintea şi să-şi curăţească inima, căci scrierile sfinţilor au acest dar de a exercita întotdeauna o puternică şi vie înrâurire asupra tuturor credincioşilor, mai ales asupra acelora care s-au hotărât să păşească pe urmele lor.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ca şi cei ai pustiei sunt permanent vii şi prezenţi pentru toată creştinătatea; sunt izvoare nesecate, din care ea îşi trage puterea duhovnicească, spre care priveşte, la care apelează neîncetat şi pe care îi consideră drept modele de urmat şi dreptare practice în viaţă. În persoana şi trăirea lor, noi vedem Evanghelia Domnului împlinită în viaţă. Preacuviosul Serafim îşi făcea din îndeletnicirea cu astfel de exerciţii o hrană zilnică. Cea dintâi carte însă la care ţinea foarte mult, era Sfânta Evanghelie, de care nu se despărţea niciodată, purtând-o mereu cu sine, oriunde s-ar fi dus. Viaţa lui continuu luptătoare, curăţenia inimii, rugăciunea împreună vorbitoare cu Dumnezeu, adâncirea lăuntrică de sine însuşi, precum şi bogatele lui cunoştinţe din Sfânta Scriptură, şi alte cărţi folositoare de suflet, au luminat şi au înţelepţit mintea lui în aşa măsură, că înţelegea bine tot ce citea şi pătrundea adânc cu sufletul înţelesul cuvintelor lui Dumnezeu.

Înţelepciunea este, desigur, un mare dar de la Dumnezeu. Ea trebuie să fie îndreptată tot într-acolo, de unde s-a primit, adică să fie pusă în slujba lui Dumnezeu. Înţelepciunea omenească îşi mărgineşte tot zbuciumul său la aflarea şi cunoaşterea adevărului, fără însă ca să ştie întotdeauna, întocmai ca şi Pilat, ce este adevărul. În viaţa creştină însă, înţelepciunea este pusă în slujba credinţei, căreia i se subordonează. Şi semnul vădit al acestei subordonări este unirea înţelepciunii cu virtutea. Fără virtute, oricât de mult s-ar zbuciuma omul, truda lui rămâne zadarnică; nu poate dobândi decât frânturi de cunoaştere şi aceasta nu de cea mai bună calitate. Fără înţelepciunea omenească însă, virtutea poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, cum au ajuns pescarii cei necărturari. Şi dacă pe această cale se poate ajunge la cunoaşterea Celui ce a spus “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), la ce mai este nevoie de înţelepciunea cea îngâmfată?

După părerea Fericitului Augustin, cea mai înaltă culme pe care o poate atinge omul aici pe pământ, este înţelepciunea cea adevărată, care constă în contemplarea (vederea) Adevărului suprem, adevărul care potoleşte orice sete duhovnicească, deoarece săvârşeşte unirea omunului cu Dumnezeu. Şi Părintele Serafim întru aceasta punea toată osteneala lui, ca să ajungă la cunoaşterea Adevărului celui mai înalt şi să se unească cu Dumnezeu prin trăirea unei vieţi neprihănite şi prin hrănirea zilnică cu pâinea cea cerească a cuvintelor Sfintei Scripturi.

De aceea, în singurătate el şi-a impus rânduială statornică, neabătută, ca în fiecare zi să citească şi să explice, aşa, numai pentru folosul lui, câte un anumit număr de pericope din Evanghelie şi din Apostol. “Căci este de neapărată trebuinţă – spunea el mai târziu – ca să ne hrănim sufletul cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este, cum spunea Sfântul Grigore Teologul (de Nazianz), pâine cerească; şi sufletele care sunt hrănite cu o astfel de pâine, mereu flămânzesc de dorul lui Dumnezeu. Mai mult însă decât orice, se cuvine a ne exercita în citirea Noului Testament şi a Psaltirii. (…)

Extras din volumul „Sfântul Serafim de Sarov”, de Arhim. Dosoftei Morariu, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 85-92