Numai în Biserică omul își găsește locul și rostul, apoi și împlinirea sufletească
Dacă acum câteva decenii erau destule neajunsuri și omul se rupea de realitatea zilei, oricum rămânea cu picioarele pe pământ și nu trăia într-o lume iluzorie; erau sentimente firești; lumea nu era atât de egoistă… Și dacă sovieticii promiteau un trai ales în comunism, astăzi omul navighează în spații virtuale și nu mai știe de unde vine și încotro se îndreaptă.
Am ajuns să ne rupem de natură. Stăm mai mult prin case, în fața ecranelor, și nu mai urmărim când răsare și apune soarele, când înfloresc copacii, când se culeg roadele, cum se scurge timpul… Nu mai atingem un animal domestic, nu mai creștem legume… Nu consumăm produse naturale, ci tot felul de „bunătăți” artificiale.
Dar mai grav este că pierdem noțiunea de „aproape”, prin care odinioară îl recunoșteam pe orice om și, prin el, chiar pe Dumnezeu, iar astăzi am ajuns să fim singuri. Aproapele îți poate fi calculatorul, grupurile din rețelele de socializare, în viața reală în schimb rămâi de unul singur.
Relațiile la serviciu devin superficiale, suntem atenţi cu colegii doar din politețe și strict protocolar.
Comerciale sunt și relațiile familiale: eu te iubesc, pentru că tu mă iubești; eu voi avea asta, asta și asta de la partener și în același gând e celălalt.
Numai în Biserică omul își găsește locul și rostul, apoi și împlinirea sufletească. Aici el descoperă o lume reală, obiectivă, iubitoare… deși fiecare rămâne cu particularitățile și neajunsurile sale. Aici înveți să privești totul cu alți ochi: îngăduitori, iubitori, iertători… aici apare pofta de viață în Adevăr.
