„Cele cuvenite primim, după faptele noastre; pomeneşte-ne, Doamne întru Împărăţia Ta”

Începutul smereniei este sărăcia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toată mintea şi atingerea păcii lui Hristos, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se mânie niciodată, niciodată nu caută să placă oamenilor, nu se lasă în voia întristării, de nimic nu se înfricoşează.

Poate, oare, să se lase în voia întristării cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul?

Poate să se teamă de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mijlocul mântuirii sale? Bineplăcuţii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlharului celui cu bună pricepere care a fost răstignit alături de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obişnuit să spună: „Cele cuvenite primim, după faptele noastre; pomeneşte-ne, Doamne întru Împărăţia Ta” (Lc. 23, 41, 42).

Sfântul Ignatie Briancianinov

Extras din „Despre înșelare”, Ed. Egumenița, Galați, 2010, pag. 113