Despre obiceiul atingerii de veșmintele preoților
În unele biserici sau la procesiuni, mulți credincioși, din pioșenie, obișnuiesc să se atingă de veșmintele preoților slujitori, de Sfânta Evanghelie ori de alte obiecte liturgice, având bune nădejdi în primirea milei Dumnezeului Celui Preaînalt. Am observat situații delicate, când o bătrână l-a oprit pe preot din cădit: înșfăcându-i epitrahilul, s-a șters cu el pe față, confundându-l probabil cu un ștergar. Ba uneori, la taina Sfântului Maslu, epitrahilul sau felonul preotului sunt atât de solicitate încât cu greu ajung să scape din mâinile insistente ale credincioșilor.
Sigur, există explicații plauzibile ale situațiilor cu pricina: evlavia, dorința oamenilor de a se simți mai aproape de cele sfințite. Da, așa-i, căci veșmintele preoțești amintesc de cele ale Mântuitorului Hristos de care se atingeau suferinzii, vindecându-se. Dar de la atingere până la a le mototoli sau a-ți șterge transpirația este o distanță mare. Să nu uităm că Sfânta Liturghie reproduce şi actualizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la Naştere până la Înălţarea Sa la cer. Trebuie să luăm parte cu grijă şi cu multă cuviinţă la Dumnezeiasca Liturghie, fără să exagerăm cu astfel de obiceiuri, ca să nu tulburăm desfășurarea slujbei ori chiar să șifonăm veșmintele sfințite. Acestea au o semnificație liturgică bine definită, încât, zic eu, cunoscându-le mai bine, vom aborda o atitudine corectă față de ele, iar în timpul prezenței la Sfânta Liturghie – mijlocul dumnezeiesc prin care ni se împrospătează de fiecare dată lucrarea mântuitoare a lui Iisus – vom acorda toată atenția cuvenită participării la sfânta slujbă.
Așadar, caracterul sacru al veşmintelor sfinţiţilor slujitori îl subliniază însuşi ritualul îmbrăcării cu ele: la luarea fiecăruia, se rosteşte o anumită rugăciune, aflată în concordanţă cu simbolismul veşmântului respectiv. Veşmintele liturgice capătă semnificaţie nu prin ele însele, ci prin ceea ce reprezentă în cultul divin ortodox. Ele îndeplinesc o funcţie dublă: una de memorial al Tainei lui Hristos, iar a doua de responsabilizare a pregătirii pentru slujire. În primul caz, veşmintele fiecărei trepte a preoţiei sacramentale trimit la taina lui Hristos, întrucât diaconia, preoţia şi episcopatul reprezintă o anumită latură a slujirii Mântuitorului. În al doilea înțeles, veşmintele, prin simbolismul lor, ne arată responsabilitatea şi pregătirea pe care trebuie s-o aibă slujitorul, în funcţie de treapta lui sacramentală. Ne vom opri doar la veșmintele preotului, specificând că unele elemente sunt comune cu a diaconului (stihar și mânecuțe) sau chiar a episcopului (epitrahil și brâu) .
Așadar, stiharul, cămașa albă, lungă până-n pământ închipuie dumnezeiasca strălucire pe care preotul o slujeşte prin Evanghelie şi îmbrăcămintea cea mai curată a slavei lui Dumnezeu. Albul mai semnifică sfinţenia şi curăţenia naturii umane luată de Hristos, amintind, de asemenea, de Schimbarea la Faţă, când hainele Sale „s-au făcut strălucitoare şi albe precum zăpada”, precum şi de giulgiul cu care a fost înfășurat la înmormântare. În timpul posturilor se îmbracă și culoarea roşie sau neagră, amintind de sângele lui Hristos, de hlamida roşie purtată în timpul Patimilor. Râurile cusute pe stihar, de obicei aplicate printr-un galon – o fâșie frumos împodobită cu cruci sau alte simboluri creștine – reprezintă învăţătura pe care preotul trebuie să o dea, după cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede în mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7,38).
Stiharul cu râuri albe şi roşii simbolizează sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului pentru viaţa lumii ( Sfântul Simeon al Tesalonicului). Epitrahilul sugerează fâşia cu care Hristos era dus legat de către farisei la patimă; partea sa dreaptă ne trimite cu gândul la trestia dată Domnului de către ostaşi în mâna dreaptă, iar partea stângă simbolizează povara crucii, purtată pe umerii Săi (Sfântul Gherman al Constantinopolului).Aşezat pe după gât, epitrahilul închipuie atât jugul preoţiei lui Hristos, cât şi puterea harului dumnezeiesc ce se pogoară asupra preotului, iar franjurile cu care se termină închipuiesc sufletele încredinţate acestuia spre mântuire. Brâul amintește datoria slujirii preotului, căci face trimitere la ştergarul cu care Mântuitorul S-a încins la Cina Cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor. Mânecuţele reprezentă puterea lui Dumnezeu, întărindu-l pe omul ce lucrează cele sfinte, dar şi legăturile ce au strâns mâinile Domnului când Îl duceau la patima cea de bunăvoie. Felonul sau veșmântul de deasupra simbolizează curăţia, sfinţenia, bucuria cu care se cuvine să se împodobească sufleteşte preoţii săvârșitori ai Sfintei Liturghii; de asemenea, reprezintă mantia purtată de Mântuitorul în timpul sfintelor Sale Pătimiri (Sfântul Simeon al Tesalonicului).
Și ce facem, până la urmă… e corect sau nu să atingem veșmintele preoților? Dar preoții cum să se comporte? Să se tulbure din această pricină? Când femeia cea bolnavă de 12 ani, suferind de hemoragie, s-a atins de veșmintele Lui, Hristos, cu bunăvoință, i-a zis: „îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit”. Așadar, Domnul a văzut la ea credința, participarea interioară la actul primirii harului dumnezeiesc tămăduitor. Este foarte important să avem în vedere acest lucru și în cazul obiceiului de a atinge veșmintele sfințiților slujitori ai Bisericii. Când omul face astfel de gesturi în încercarea de a dobândi ajutor dumnezeiesc din afară, fără participarea lui, fără rugăciune sau evlavie, fără să se implice cu toată ființa, adică inclusiv cu sufletul și cu mintea, nu se recomandă aşa ceva, căci veșmintele nu au putere intrinsecă, ci fiind simboluri, tot Hristos, Desăvârșitul Taumaturg, dă binecuvântarea, mila și bucuria.
Prin urmare, credincioșii să nu se rezume doar la asemenea gesturi participând la Sfânta Liturghie, la procesiuni sau alte sfinte oficieri ale Bisericii, pierzând din vedere importanța slujbelor religioase, dar mai ales faptul că harul dumnezeiesc coboară peste cei prezenți prin rugăciune.
