Fiți foarte atenți la aparatele electronice! Din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi

Într-o epocă dominată de tehnologie, unde televizorul și dispozitivele electronice ocupă un loc central în viețile oamenilor, riscurile pe care acestea le prezintă sunt adesea trecute cu vederea. Dincolo de funcția lor aparent inofensivă, aceste mijloace de comunicare modelează percepțiile, influențează gândirea și consumă timpul liber într-un mod care afectează profund viața spirituală. Însă, pe măsură ce ritmul vieții moderne se accelerează, adevărata comunicare dintre oameni se degradează, iar timpul, resursă prețioasă pentru suflet, este risipit pe divertisment superficial.

Citește și: Antihristul se va arăta în curând: Semnele apocalipsei și sfârșitul veacului sunt aproape

„Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi.

Aceasta priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.

Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă.

Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită.

Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet.

Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. În contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului?

Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.

Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală.

Înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e foarte mult, însă de unde se ia?

Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii.

Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii.

Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane.

Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi.

Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran.

De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare.

Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului.

Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume.

Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu.

Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era!

Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea.

Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă.

În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume.

Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit.

Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul.

Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate.

Împuţinarea credinţei îi ducea pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră.

Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!”

Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii.

Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”.

Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă?

Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai puţin!

Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate.

Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale.

Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu.

Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp.

Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea de-a face cu o contradicţie. Dar nu, Biserica, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească este vasul adevărului, al adevărului Divin.

Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie!

Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!

Citește și: Harul prevestește ispita: „A venit vremea pentru război. Păzește-te…”

În fața acestor realități, omul zilelor noastre este chemat să-și regândească prioritățile și să redescopere valoarea liniștii, a rugăciunii și a comuniunii autentice. În locul unui timp liber risipit pe distracții efemere, este necesar un efort conștient de a cultiva viața duhovnicească și discernământul. Într-o lume în care influențele nocive se strecoară subtil în casele oamenilor, alegerea de a trăi în adevăr devine nu doar o necesitate, ci și o mărturie de credință. Avertismentele cu privire la pericolele ce amenință sufletul sunt prezentate în scrieri duhovnicești precum Stareții despre vremurile de pe urmă, volum publicat de Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, Petru-Vodă, care oferă o perspectivă profundă asupra provocărilor lumii contemporane.