Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine.
Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.
La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura?
Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu fi o curvă de om, nu umbla cu cioara vopsită, nu mânca la rahat aiurea.
Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci când erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?
Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.
Aud că moare lumea. Clopotele anunță trecerea în neființă a vreunei ființe. Doamne, ce tristețe și cât amar, dar ne-a promis cineva, cândva, nemurirea?
Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mâine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, când te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, râdeam, povesteam și noi ca fetele…
Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii.
Pe la 40 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atât de multe de făcut încât toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lângă mine. Până când, într-o dimineață când toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gândul la cât de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gâtul și-ai trecut prin viață ca gâsca prin apă.
Începând de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul.
Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decât arareori!
Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvânt nu-l are nimeni pe pământul acesta decât moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricând calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață.
Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi când se oprește răsuflarea ce importantă este clipa.
Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.
Sursa: popesculuminia.wordpress.com
