Pentru cei care caută minuni la preoți

La începutul anilor ’90, la Mănăstirea Donsk îşi făcea din când în când apariţia un enoriaş. Îl chema Vasile şi era un grăsunel bine legat, un cooperator de succes, un om, fără îndoială, credincios. Însă avea ceva specific.

Se deprinsese să facă totul în viaţa lui numai cu rugăciunea şi binecuvântarea anumitor preoţi şi stareţi purtători de har. Citise despre asta undeva prin cărţi.

Voi fi întrebat: şi care e problema? Păi, iată care, dacă un preot îi dădea lui Vasile un sfat care nu-i convenea, îndată pornea în cautarea altor duhovnici, până căpăta, în cele din urmă, „binecuvântările” de care avea nevoie. Atunci se liniştea de tot şi socotea că acel părinte era cel corect şi purtător de har.

Noi l-am dojenit în fel şi chip pentru acest lucru. Însă Vasile era încăpăţinat şi doar râdea şiret ca răspuns la dojenerile noastre. Deşi, trebuie să recunosc, credinţa lui în aceste binecuvântări (care nu rareori, de ce să ascund păcatul, erau şi cumpărate cu daruri) era, precum se spune, de neclintit!

În familia lui Vasile creşteau trei fetiţe, dar el de mult timp şi cu ardoare visa la un moştenitor. Îi găsise chiar şi un nume: Vasilică. În cinstea Sfântului Vasile cel Mare, bineînţeles! Nu în cinstea sa, aşa cum unii păcătoşi, stăpâniţi de patima judecării aproapelui, puteau să se gândească…

Vasile se apropia mereu în mod insinuant de toţi preoţii din mănăstire şi îi ruga să-i dea nişte binecuvântări deosebite, ca soţia lui să-i nască, în sfârşit, un băiat. Noi îi răspundeam într-un mod cu totul rezonabil că asemenea binecuvântări nu existau şi nici nu puteau exista, iar Vasile trebuia să se roage cu râvnă la Domnul, dacă va binevoi, să-i îndeplinească rugămintea.

Însă astfel de răspunsuri lui Vasile nu-i conveneau deloc. El avea nevoie de garanţii. Îi trăgea pe preoţi de o parte, încerca să-i convingă să-i dea binecuvântarea „corectă” şi îi asigura în şoaptă că era gata să plătească oricât, numai să-i apară în familie băiatul. Neobţinând nimic de la noi, a plecat la Peciora, însă şi acolo a primit acelaşi răspuns.

Toţi am hotărât că atunci, în sfârşit, se va potoli. Însă nu îl cunoşteam prea bine. Vasile a pornit în căutarea „adevăraţilor” rugători, duhovnici şi stareţi. Şi, cum se întâmplă, i-a găsit destul de repede.

Un om înţelept a observat un lucru cert: „Stareţ este foarte uşor să devii: trebuie doar să-ţi doreşti”. Adică trebuie să-ţi încrunţi sprâncenile, să iei o înfăţişare gravă, să ai un aer de un om neînduplecat, să începi puţin câte puţin să proroceşti şi să dai binecuvântări în dreapta şi în stânga – după un asemenea om straniu, mulţi se dau în vânt. Dar, se înţelege, că acesta nu este nicidecum un stareţ, ci doar un om care face pe plac oamenilor.

Într-un cuvânt, Vasile s-a întors la Moscova triumfător, cu o mulţime de binecuvântări şi proorocii legate de naşterea băiatului. Iar soţia lui, într-adevăr, curând după aceea a rămas însărcinată.

Nu cu mult timp înaintea naşterii, Vasile şi-a pus în gând să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă. Şi neapărat ei trei! El, soţia lui, care era atunci în luna a noua şi, desigur, mult-aşteptatul moştenitor – Vasile Vasileevici, care se afla încă în pântecele mamei sale.

Vara era în toi. În această perioadă în Ţata Sfântă niciunui om sănătos nu-i este uşor din pricina căldurii insuportabile: Ce să mai zicem de o femeie, aflată în ultima lună de sarcină! Însă evlaviosul Vasile era de neînduplecat. El hotărâse că trebuia să treacă cu moştenitorul său, nenăscut încă, pe la toate locurile sfinte.

Au fost la Mormântul Domnului. Au urcat cu fiuţul lor pe Golgota. Vasile, care comunica deja duios cu al său moştenitor, bătea uşor cu palma pe pântecele soţiei şi, aplecându-se, zicea:

-Vasile Vasileevici! Simţi că suntem pe Golgota?!

Apoi au pornit către pustiul Iudeii. (…) Iar înainte de plecare au urcat chiar şi pe Tabor. (…)

La aeroportul „Ben Gurion” au înţeles că nu mai era mult şi pe soţia lui Vasile o apucau durerile. Însă au hotărât să nască, bineînţeles, numai la Moscova.

Lucrurile s-au complicat şi prin faptul că la vama israeliană nu l-au lăsat pe Vasile al nostru să urce în avion. În Ţara Sfântă luase cu el de peste tot cu el lucruri sfinte. Şi ce diferite lucruri sfinte avea pelerinul ortodox? O piatră de pe Muntele ispitirilor, apă din lacul Ghenizaret, apă din Râul Iordan, nisip din pustiul Iudeii, o piatră din Nazaret, pământ din Betleem şi aşa mai departe. Ceilaţi pelerini luaseră mai puţin – să zicem, o floare din Galileea sau o petricică din Ierusalim – dar Vasile adunase vreo treizeci de kilograme de lucruri sfinte.

Şi, dacă pentru el acestea erau lucruri sfinte, pentru grăniceriii israelieni total uluiţi erau probe de sol şi de apă de pe tot teritoriul Israelului. Era prima dată când vedeau aşa ceva şi au refuzat categoric să îl lase pe Vasile cu această încăcătură în Rusia. Totuşi, şi Vasile al nostru fără acele lucruri sfinte refuza categoric să se întoarcă din vechiul Ierusalim la Moscova.

În cele din urmă, vameşii au înţeles că îniantea lor se află, delicat vorbind, un om extrem de ciudat, şi că activitatea lui nu va face un rău iremidiabil siguranţei statului Israel. Aşa că l-au lăsat pe Vasile să plece, iar la Moscova, direct la aeroport, sărmana lui soţie a fost dusă la maternitate, unde a născut cu bine o fetiţă.

Uimirea eroului nostru nu poate fi descrisă în cuvinte.

– L-au schimbat pe furiş! a ţipat el. Doctori-sabotatori! Unde este Vasile Vasileevici al meu?! Căci aveam binecuvântare! Stareţii au spus că va fi băiat. Daţi-mi-l pe Vasile Vasileevici al meu!

Şi aşa a luat sfârşit această întâmplare. Curând după aceea, nu l-am mai văzut pe Vasile. Nu ştiu ce e cu el acum. Nădăjduiesc că s-a mai cuminţit şi a început să se roage şi el pentru un moştenitor. Sau s-a smerit la gândul că Domnul blagosloveşte să se nască în familia lui doar minunatele reprezentante ale sexului slab.

Arhimandritul Tihon Șevkunov

Extras din ”Nesfinții Sfinți și alte povestiri”, Ed. Egumenița, 2013, pag. 415-147