Pr. Ioan Istrati: De ce merge preotul cu Ajunul şi prejudecăţile de doi lei
În pragul sărbătorii Nașterii Domnului, părintele Ioan Valentin Istrati oferă o reflecție profundă asupra semnificației vizitei preotului în casele credincioșilor, o tradiție strâns legată de cinstirea Crăciunului. Într-o lume agitată de goana după daruri și pregătiri materiale, părintele evidențiază rolul esențial al preotului ca mesager al luminii divine, aducător al binecuvântării și al harului în viețile oamenilor. El atrage atenția asupra prejudecăților care reduc această vizită sacră la un simplu gest mercantil, subliniind adevărata valoare spirituală a momentului: luminarea sufletului și transformarea casei într-un spațiu al prezenței divine.
PREOT IOAN VALENTIN ISTRATI:
„Odată cu apropierea praznicului Naşterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenţii incerte, mulţimi care asediază supermarketurile şi pieţele, afumători, purcei tăiaţi cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.
Biserica se pregăteşte şi ea de praznicul naşterii din nou a umanităţii. Post de 40 de zile, Taina Spovedaniei pentru cei cu adevărat credincioşi, Împărtăşire din Trupul Domnului. Cu câteva zile înainte de Crăciun, preoţii din întreaga Biserică merg pe la case pentru a vesti Praznicul luminii. Trebuie spus că preotul este cel dintâi colindător. Colidătorul esenţial pentru că el aduce pe Hristos în casele oamenilor. Prezenţa sa sacerdotală prezentifică evenimentul Naşterii în inimile oamenilor, binecuvântarea sa pecetluieşte cu har anul care va urma, doxologia glasului şi a sufletului devin dăruire de sine lui Dumnezeu, Pruncul cel veşnic.
Unii oameni sunt preocupaţi de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esenţial. Alţii nu deschid uşa doar doar nu vor sărăci. Trebuie spus că preotul nu vine la casele creştinilor pentru a cere bani, iar în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii sunt sărmani, preotul chiar îi ajută pe aceştia. Binecuvântarea pentru un an de lumină, alungarea întunericului spiritual acumulat prin păcate săvârşite iar şi iar, toate acestea nu pot fi cuantificate şi nici plătite vreodată. Dacă am avea ochi să vedem, am realiza acest lucru.
În timp ce preotul poartă prin case Icoana Naşterii Domnului, se cântă troparul Naşterii:
„Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine ţie Soarelui Dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie”.
În acest tropar se află tainic toată mişcarea lumii de la întuneric la Lumina Hristos, toată iconomia veacurilor în dorul lor către veşnicie, toate lucrările omeneşti de sfidare a morţii, toată arta, literatura, cultura omului. Hristos este Lumina cunoaşterii umane, sensul adevărat al umanităţii, răspunsul la întrebările vieţii, vindecarea de durerile morţii. Omul, înfricoşat de stihiile lumii, venerând focul, fulgerul, stelele şi soarele, într-o nostalgie reziduală a raiului pierdut, învaţă cultul adevăratului Dumnezeu. Stelele sunt aşadar profeţii ale adevăratului Soare al Dreptăţii, călăuzitoare către Adevărul veşnic al iubirii, prezenţe luminoase care vestesc în parţialitatea lor cosmică, pe Dumnezeul cel deplin. Creştinismul este izbăvirea lumii de ignoranţa idolatră, este mântuirea din prostia oglindirii de sine, ieşirea din ritmul repetitiv al cosmosului slujitor, aflarea înţelepciunii care mântuieşte, nu numai poleieşte ridicol fiinţa cu paiete ideatice ieftine. Cucuta lui Socrate nu a reuşit decât să scoată în evidenţă absurdul legilor umane fără de Dumnezeu, drumul fără ieşire al înţelepciunii terestre. Crucea însă, plină de Sângele lui Dumnezeu, vestitoare a Învierii, este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările lumii.
Mai există ceva în purtarea de preot a icoanei prin casele credincioşilor, cântând troparul. Există o gestică liturgică interioară, în care se vădeşte plinătatea de sens a doxologiei Crăciunului. La cuvintele „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” preotul intră în casă cu icoana Naşterii, arătând că vocaţia iconologică a Întrupării este lumina cunoaşterii omeneşti şi intrarea lui Dumnezeu în casa lumii. Cuvintele „de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui Dreptăţii”, credincioşii se închină şi sărută icoana şi mâna preotului, pecetluind liturgic cuvintele troparului. Preotul, cu faţa către răsărit, privind la icoana din casă, cântă: „Şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus”. Icoana casei se întâlneşte în privire tainică cu Icoana Naşterii Domnului. Casa devine Biserică şi Biserica devine casă a fiinţei. Apoi preotul binecuvintează: „Darul şi binecuvântarea care au fost la Naşterea Domnului să fie şi în casa aceasta!”. Aceste cuvinte consfinţesc devenirea casei în Betleem, a inimii în Peştera în care se naşte Pruncul veşnicei iubiri. Constelaţiile îşi ţin cu frică răsuflarea. Dumnezeul cerurilor doarme lin la sânul de lumină al Maicii Domnului. Casele devin peşteri în care Împăratul slavei se naşte iară şi iară, în pace, aduncând lumină în univers.
Odată eram la un spital, vizitându-mi sora operată şi spunându-i câteva rugăciuni. De la un pat alăturat, o bătrânică s-a apropiat încet încet, rugându-mă să-i citesc şi ei rugăciuni. Deşi avea preot în spital, după câteva insistenţe, m-am încumetat, m-am apropiat de patul ei şi i-am zis vreo câteva rugăciuni de sănătate. Plină de bucurie, bătrânica s-a ridicat şi mi-a întins doi lei. Am refuzat-o politicos. Ea tot insista, încercând să-mi bage cei doi lei în buzunar. Am oprit-o cu un gest, şi apoi i-am zis: „Lasă, mătuşă, păstrează banii pentru doctor!”. La care ea a răspuns: „Ce vorbeşti părinte? Crezi că îmi bat joc de doctor cu doi lei? Acolo măcar câteva milioane…”.
Prin ochi mi s-au perindat într-o clipă milioanele de boli, pe care în totalitatea lor le rezolvă Dumnezeu prin rugăciune. Mi s-au deschis ochii o clipă şi mi-am dat seama cât de puţin pun preţ oamenii pe credinţă şi cât de mult nădăjduiesc în doctori omeneşti.
Aşa este şi la Ajun. Dacă am realiza binecuvântarea plenară, puterea de lumină şi de vindecare, potopul de har revărsat peste lume, adâncul de taină al bunătăţilor, nu ne-am mai bloca în aceleaşi prejudecăţi materiale de doi lei, uitând esenţialul vieţii noastre: unirea cu Dumnezeu.”
