Sfântul Paisie Aghioritul despre sensul bolilor și înfruntarea lor duhovnicească

Bolile îi ajută pe oameni

– Părinte, ce înseamnă “Rai bun”?

– Adică să mergi cu bine în Rai.

– Dar oare nu se poate înţelege: “Să mergi în Raiul cel bun”?

– Ai auzit tu vreodată vorbindu-se de raiul cel rău? Oricum, pentru a merge cineva în Raiul cel dulce, tre­buie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să pri­mească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce durere are lumea! Câte mame, sărmanele, nu fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întrea­ga lor familie! Câţi familişti nu au cancer, fac radiote­rapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii! Unii sunt sănătoşi şi nu o pot scoate la capăt, cu cât mai mult atunci când cineva este bolnav şi se sileşte să lucreze pentru a putea face fată cât de cât la îndatoririle lui! Cu adevărat, m-au copleşit problemele oamenilor. Câte nu aud în fiecare zi! Mereu suferinţe, mereu greutăţi! Toată ziua îmi este gura amară, iar seara cad de oboseală şi, flămând fiind, mă întind puţin ca să mă odihnesc. Simt multă oboseală trupească, dar şi o pace lăuntrică.

– Părinte, boala ajută întotdeauna?

– Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni să-şi “ispăşească”¹⁶ păcatele, atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, într-adevăr foarte mare! Il curăţă pe om de păcat şi de multe ori îi asigură chiar şi răsplată. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este ca focul care-l curăţă. Vezi că şi Hristos i-a spus Apostolului Pavel: “Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“. Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie. În unele boli este nevoie numai de putină răbdare. Şi pe acestea le îngăduie Dumnezeu ca să-i îndrepteze omului unele cusururi şi să-i dăruiască putină răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce. Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre binele nostru. Tot ceea ce el îngăduie este pentru folo­sul nostru duhovnicesc. Ştie de ce anume are nevoie fiecare din noi şi ne dă vreo boală, fie ca să ne răsplătească, fie ca să plătim păcatele.

Răsplata cerească primită prin suferirea bolii

– Ce face mama ta?

– Nu se simte bine. Părinte. Din când în când îi creşte foarte mult temperatura şi atunci îşi pierde cunoştinţa. Pielea i se umple de răni şi în timpul nopţilor o dor.

– Iată, astfel de oameni sunt mucenici. Şi chiar dacă nu sunt mucenici desăvârşiţi, sunt pe jumătate.

– Toată viata ei a fost o suferinţă, Părinte.

– Pentru aceasta răsplata ei va fi îndoită. De câte bunătăţi are a se desfăta! Raiul îl are deja asigurat. Atunci când Hristos vede că cineva poate suporta o boală grea, i-o dă astfel încât prin putina suferinţă din această viată pământească, să primească răsplată multă în cea cerească şi veşnică. Suferă aici, dar va fi răsplătită acolo, în cealaltă viată, pentru că există şi Rai, există şi răsplătire.

Astăzi o femeie ce suferă de rinichi şi de ani de zile face tratament pentru purificarea sângelui, mi-a spus: “Părinte, faceţi, vă rog, semnul Crucii pe mâna mea. Venele îmi sunt numai o rană şi nu mai pot suporta să fac acest tratament”. “Aceste răni, i-am spus, în cealaltă viată vor fi nişte diamante mai preţioase decât diamantele din această lume. De câţi ani faci acest trata­ment?”. “De doisprezece ani“, mi-a spus. “Adică ai drep­tul la o pensie redusă”, i-am spus din nou. După aceea îmi arată o rană la cealaltă mână şi îmi spune: “Părinte, rana aceasta nu se închide şi se vede osul”. “Da, dar de acolo din rană se vede cerul, îi spun. Mă rog ca Hristos să-ţi dea răbdare şi să-ţi mărească dragostea pentru El, ca să uiţi de durere. Desigur există şi altă rugăciune pentru a alina durerile, dar atunci se micşorează şi răsplata cea mare. Prin urmare rugăciunea de mai înainte este mai bună”. Şi astfel s-a mângâiat mult, sărmana.

Atunci când trupul suferă, sufletul se sfinţeşte. Boala face să ne doară trupul, această casă a noastră făcută din pământ, dar astfel se va bucura mult stăpânul ei, adică sufletul nostru, în palatul ceresc pe care ni-l pregăteşte Iisus Hristos. De această înţelegere duhovnicească, care este iraţională pentru oamenii lumeşti, mă bucur şi eu şi mă fălesc pentru neputinţele trupeşti pe care le am. Iar singurul lucru la care nu mă gândesc este că aş putea avea din ele răsplată cerească. Şi-mi dau seama că astfel plătesc nerecunoştinţa mea fată de Dumnezeu, pentru că nu am răspuns la marile Lui daruri şi faceri de bine. Iar aceasta pentru că în întreaga mea viaţă toate sunt o petrecere; şi călugăria şi bolile prin care trec. Dum­nezeu îmi face numai îngăduinţe şi pogorăminte. Rugati-vă să nu-mi plătească cu acestea în viata aceas­ta, pentru că atunci va fi vai de mine. Mare cinste mi-ar face Hristos dacă mi-ar da să sufăr şi mai mult pentru dragostea Lui, numai să mă întărească ca să pot răbda, şi nu vreau răsplată.

Atunci când omul este cu desăvârşire sănătos nu este bine. Este mai bine să aibă ceva.Cât de mult m-am folosit eu din boală, nu m-am folosit din toată asceza pe care am făcut-o până astăzi. De aceea spun, dacă cineva nu are îndatoriri, să prefere bolile în locul sănătăţii. Când omul este sănătos devine dator, iar când este bolnav şi înfruntă boala cu răbdare, are de primit. Atunci când eram în viata de obşte a venit odată la mănăstire un episcop sfânt, foarte bătrân, pe nume Ierotei, care pustnicea în Schitul Sfânta Ana. La plecare, voind să se urce pe catâr, i s-au ridicat puţin pantalonii şi i s-au văzut picioarele umflate. Părinţii care au mers să-l ajute, le-au văzut şi s-au înfricoşat. Acela însă a înţeles şi le-a spus: “Acestea sunt cele mai preţioase daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu. Şi îl rog să nu mi le ia înapoi”.

Răbdarea în dureri

Atunci când ne ajunge vreo boală este bine să ne lăsăm cu totul în voia lui Hristos. Să ne gândim că sufletul nostru are mai multă nevoie de răbdare şi slavoslovie în dureri decât de un trup de oţel, cu care am putea face mari nevointe trupeşti, care însă se poate să ne facă să ne fălim fără să ne dăm seama, crezând că cu sabia noastră vom câştiga Raiul.

Ştiţi de câţi ani am dureri, când suportabile, când insuportabile? Durerea suportabilă este o stare a mea permanentă. Câte am tras mai întâi cu bronşectazia şi cu operaţia pe care am făcut-o! Apoi au început istoriile cu intestinele. După care o jumătate de an am avut discopatie, din pricina căreia am suferit foarte mult. Nu-mi mai puteam face nici metaniile pe care le făceam mai înainte, şi îmi era greu să mă slujesc chiar pe mine însumi, cu atât mai mult lumea care venea la Coliba mea. În continuare mi-a apărut ceva tare în pân­tece; mi-au spus că a fost hernie. Când mă oboseam, mă durea tare şi se umfla. Intr-o zi, în ajunul Sfântului Pantelimon, era umflată şi mă durea. Trebuia însă să merg la Schit la privegherea de toată noaptea. Atunci mi-am spus în sinea mea: “Voi merge orice s-ar întâm­pla”, pentru că trebuia să merg. In timpul privegherii am vrut să mă aşez puţin, dar m-am gândit “dacă voi coborî strana să mă aşez, vor face toţi ca mine“, şi ast­fel am preferat să nu mă aşez deloc în strană. După douasprezece ore cât a ţinut privegherea, am presupus că s-a înrăutăţit mult situaţia. Când m-am întors la Chilie, nu am apucat bine să intru înăuntru, că a şi sunat clopoţelul. “Părinte, deschide!”, îl aud pe cineva strigând. Am început să râd. “E-n regulă, mi-am spus, de acum vom merge fără întrerupere”. Şi într-adevăr, peste puţin au venit alţii, apoi alţii.Seara, când am ter­minat cu lumea, am simţit că umflătura a dispărut cu totul. A doua zi, deşi mă odihnisem, a apărut din nou. Apoi a început să mă deranjeze şi să mă doară, dar mă mândream cu aceasta. De vreme ce Hristos cunoaşte situaţia mea şi ştie că aceasta mă ajută, de aceea o lasă. Cinci ani a ţinut aceasta. Ştii ce greu a fost?

– Dar atunci, Părinte, când aţi avut probleme cu picioarele?

– Aceea a fost altceva. Nu puteam sta în picioare. Mă chinuiam mai ales atunci când venea lume la mine. A trecut aceasta şi a început hemoragia. “Colită ulceroasă“, mi-au spus. Altă poveste… Iată sunt şapte ani cu hemoragii, cu dureri… Dar nu vă mâhniţi, ci numai rugaţi-vă pentru sănătatea sufletului meu. Eu mă bucur pentru că Dumnezeu m-a cinstit şi mi-a dat acest dar, şi de aceea nu vreau să mă lipsesc de el. Slavă lui Dumnezeu! El îngăduie aceasta pentru a mă folosi. In felul acesta dăm examene la răbdare. Acum aceasta, după aceea alta… “Avem trebuinţă de răbdare”^[19]. Pentru că dacă noi, care avem puţină frică de Dumnezeu, nu facem răbdare, ce vor face atunci mirenii? Deşi văd că mulţi mireni ne întrec în virtute. Părinţii mei îmi spuneau că farasioţii, atunci când se îmbolnăveau, nu alergau de îndată la Hagi-efendi^[20] ca să-i vindece. Ci mai întâi sufereau durerile cât puteau, potrivit cu răbdarea şi mărimea lor de suflet, deoarece considerau binecuvântare să sufere. “Să-mi chinuiesc şi eu puţin sufletul pentru Hristos, spuneau, pentru că şi El a suferit mult ca să ne mântuiască“. Şi numai atunci când vedeau că treburile lor nu merg deloc şi li se chinuiesc familiile mergeau la Hagi-efendi ca să-i vindece. Ai văzut ce mărime de suflet aveau! Dacă aceia, care erau mireni, gândeau astfel şi făceau răbdare, eu care sunt călugăr cum trebuie să gândesc? Hristos a spus: “Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre“^[21]. Vedeţi că Dumnezeu nu a fost atât de înduioşat de milosteniile lui Iov atunci când avea toate bunătăţile precum a fost de răbdarea din vremea încercării^[22].

– Părinte, atunci când un bolnav face răbdare în dureri, trebuie să nu arate deloc că îl doare?

– La mare nevoie poate lăsa să se facă puţin per­ceptibil de ceilalţi. Poate spune că îl doare, dar nu atât de tare. Pentru că, de nu face deloc cunoscută boala sa celorlalţi, unii se pot sminti de vreo purtare de a sa. Dacă, de pildă, un monah suferă de ceva şi nu poate merge la slujba bisericii, îl poate vătăma pe unul care nu are gânduri bune.

Înfruntarea durerii

– Părinte, despre care durere spuneţi că este de nesuportat?

– Durerea care face să-ţi curgă lacrimi din ochi. Aeste lacrimi nu sunt nici de pocăinţă, nici de veselie. Unde le aşezăm? Ce spui?

– Oare aceasta nu este o mucenicie, Părinte?

– Da, mucenicie este!

– Părinte, atunci când am o durere foarte mare, îmi vine greu să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

– Dar de ce îţi vine greu? Gândeşte-te ce a suferit Hristos. Bătăi, ocări, biciuire, răstignire^[23]. Şi pe toate le-a suferit “fără de păcat fiind”^[24], pentru mântuirea noastră. Iar pe tine când te doare să spui: “Pentru dragostea Ta, Hristoase al meu, voi răbda”.

– Părinte, de ce este trebuinţă pentru a depăşi durerea?

– De bărbăţie şi silinţă.

– Dar durerea insuportabilă cum o poate înfrunta cineva?

– Dacă este om lumesc cu o cântare, dacă este om duhovnicesc cu psalmodia. Odată tatăl meu avea tem­peratură şi o durere puternică de cap. Şi atunci ce face? Mănâncă o sardea sărată, bea şi un pahar cu vin şi începe să cânte: “Deşteaptă-te, sărmane oropsit” şi alte cântece de haiducie, după care s-a făcut bine. Aşa să cântăm şi noi, ca să se împrăştie durerea. Şi eu într-o zi am răcit şi m-a luat o durere de cap de parcă voia să mi-l spargă. Atunci am început o psalmodie foarte frumoasă şi imediat mi-a dispărut durerea de cap. Într-adevăr, psalmodia împreună cu rugăciunea lui Iisus ajută foarte mult în aceste cazuri; înmoaie sufletul, îl îndulceşte, pentru că mâhnirile şi durerile neîncetate îl răpun şi îl răcesc. Şi noaptea trecută nu am putut dormi din pricina durerii. Mi-am spus că dacă voi muri înainte de a se face ziuă, voi avea… o zi mare, căci în cealaltă viaţă nu va însera niciodată, nici nu va fi noapte ca să se facă ziuă… Apoi am luat un “medica­ment”; am cântat “Pentru durerile Sfinţilor…” ^[25]. Iar efec­tul acestei “pastile” durează toată noaptea. Medicii au astfel de pastile aici la voi?

– Părinte, se spune că noaptea durerile se înteţesc.

– Da, pentru că noaptea omul se îngreuiază. În tim­pul zilei, bolnavii având companie, discuţii, etc. îşi uită durerea. Iar noaptea când sunt singuri mintea lor se duce la durere şi li se pare că ea este mai mare. În boală vor exista totdeauna dureri, însă scopul este să răsucim butonul la altă frecventă, pentru a le uita. Pen­tru că de nu înfrunţi corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândeşti la durere, ea se va mări. In timp ce un gând bun, de pildă, dacă îţi aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puţin, durerea se uită.

– Părinte, de obicei durerea te previne că se întâmplă ceva în organism. În continuare câtă atenţie tre­buie să-i dai?

– Trebuie ca fiecare să-şi încerce rezistenţa sa şi astfel să ia aminte. Mai ales atunci când omul este la o vârstă înaintată, este trebuinţă de mai multă atenţie, pentru că o maşină veche, dacă va alerga cu aceeaşi viteză cu care alerga atunci când era nouă, îi vor sări şi rotile şi carburatorul… În perioada în care mă durea mijlocul, nu puteam rosti rugăciunea lui Iisus stând în picioare. Când am văzut că situaţia s-a îmbunătăţit puţin, m-am ridicat şi am început să fac rugăciunea în picioare şi metanii, dar a început să mă doară din nou. M-am aşezat puţin. Apoi mi-am spus: “Hai să mai încerc”. Dar din nou a început să mă doară. După aceea nu am mai continuat, dar eram împăcat cu conştiinţa.

– Părinte, când ştiu că o durere nu are şi alte consecinţe neplăcute în organism, nu mă neliniştesc. Dar atunci când ea arată că există o vătămare gravă, aceas­ta mă nelinişteşte.

– Ascultă, durerea de mijloc, de pildă, se poate să nu lase nici o urmare neplăcută în organism, ci numai ne imobilizează, în timp ce pe celelalte dureri le suportă trupul.

– Părinte, atunci când suferă trupul, suferă în acelaşi timp şi sufletul?

– Atunci când şoferul este bolnav, maşina nu poate merge. Sufletul suferă atunci când trupul suferă şi el. Ai înţeles? Ii lipseşte dispoziţia pe care o are atunci când trupul este sănătos. Se indispune şi sufletul într-un anumit fel.

– Părinte, durerea îl irită pe om?

– Atunci când omul nu înfruntă duhovniceşte dure­rea, se poate irita. Însă de o va înfrunta duhovniceşte, se linişteşte şi se mângâie. Şi atunci boala este pentru el sărbătoare. Se bucură pentru că va merge împreună cu mărturisitorii şi cu mucenicii. Sfinţii mucenici uitau durerea pentru că dragostea lor fată de Hristos era mai mare decât chinurile pe care le sufereau.

– Dar cel care suferă şi nu înfruntă duhovniceşte durerea, nu se curăţă?

– Mireanul se curăţă, nu însă şi monahul“.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Viata de familie”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro