Urmașii desfrânaților moștenesc bolile părinților lor, fii și fiicele, chiar și nepoții și strănepoții

Porunca a șaptea – ,,Să nu fii desfrânat” (Deuteronom, 5, 18).

Să nu ai o legătură nelegiuită cu o femeie! Animalele, sub acest aspect, sunt mult mai ascultătoare față de Dumnezeu, decât mulți oameni. Ele se împerechează doar la vremea și în modul pe care Dumnezeu l-a rânduit, în timp ce mulți oameni nu cunosc nici vremea, nici modul acestei legături dintre bărbat și femeie. Cugetul lor este stăpânit de desfrânare, și nu mai fac deosebire între o relație legală cu femeia și o legătură nelegiuită, așa cum omul bolnav nu mai face deosebire între sărat și acru. De aceea, veți auzi deseori pe desfrânați că-și îndreptățesc păcatul. Este la fel ca omul care are febră și gustă pe rând din sare, piper și zahăr. Acela va spune că toate sunt la fel și că nu este vorba despre lucruri diferite, ci despre un lucru cu același gust. Dacă fărădelegea și viața legiuită ar fi fost același lucru, Dumnezeu n-ar fi dat porunca prin Moise poporului Israel: să nu desfrânezi!

Desfrânarea îl distruge pe om sufletește și trupește. Desfrânații își încheie viața plini de răni, durere și delir.

Cele mai înfricoșătoare și mai cumplite boli pe care le cunoaște știința sunt cele care se întind în omenire prin desfrânare. Trupul desfrânaților se face o mlaștină împuțită, de care toți fug departe, ținându-se de nas cu mare scârbă.

Dacă răul s-ar încheia cu acestea pe care le săvârșesc, lucrul n-ar fi mai puțin înfricoșător. El devine însă mai cumplit când cineva își dă seama că urmașii desfrânaților moștenesc bolile părinților lor, fii și fiicele, chiar și nepoții și strănepoții.

Într-adevăr, bolile venite din desfrânare sunt pentru oameni o pedeapsă, așa cum este filoxera pentru vița de vie. Din pricina acestor boli, umanitatea regresează și suferă de sub-natalitate mai mult decât de orice altă boală.

Imaginea este destul de înfricoșătoare, dacă se iau în considerare chinurile și urâțenia, descompunerea și putrejunea trupului din pricina bolilor desfrânării. Imaginea se completează și devine încă mai cumplit când, la urâțenia trupească se adaugă și cea sufletească, consecința acestui rău al desfrânării.

Din cauza acestui rău se istovesc și se pierd puterile sufletești ale omului. Bolnavul își pierde ascuțimea minții, adâncimea și înălțimea cugetării, pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi. El se arată nesăbuit, abstract, confuz, mut și obosit în permanență. Astfel încetează să fie capabil pentru orice lucrare serioasă. Și-a pierdut caracterul și se predă oricărei patimi cu putere. Se lasă cu ușurință pradă beției, intrigilor, minciunii, furtului și oricărui fel de răutate. Înlăuntrul lui se dezvoltă o ură înficoșătoare împotriva oricărui lucru bun, cinstit, iluminat, duhovnicesc și dumnezeiesc. El îi urăște pe oamenii buni, și se luptă în orice mod să le facă rău, să-i întineze, să-i jignească, să-i bârfească și să-i înfiereze. Ca un adevărat mizantrop, desfrânatul este în același timp și urâtor de Dumnezeu.

El urăște legile, omenești și dumnezeiești, și de aceea îi disprețuiește și pe toți legiuitorii, și pe cei care păzesc legile. El respinge ordinea, binele, integritatea caracterului, lucrurile și învățăturile sfinte. Se arată ca o adevărată otravă pentru societatea pe care o însângerează și o umple de putoare, așa cum băltoaca împuțită întinează tot mediul din jur. Trupul lui este plin de puroi, ca și sufletul.

Frații mei, iată de ce Dumnezeu, Care pe toate le știe și le vede dinainte, a dat o poruncă împotriva desfrânării, împotriva viețuirii în fărădelege, împotriva relațiilor extraconjugale dintre oameni.

În mod special tineretul ar trebui să se găsească departe și să se păzească de acest rău ca de șarpele otrăvitor. De aceea poporul, al cărui tineret se predă vieții trupești desfrânate, nu are viitor. Un astfel de popor va dobândi progresiv tot mai mulți handicapați, întârziați mintal și generații slabe, și până la sfârșit va ajunge supusul unui alt popor sănătos, care va veni să-l robească.

Cel care știe să învețe din trecutul oamenilor și al popoarelor, poate afla îndeajuns ce pedeapsă înficoșătoare atârnă deasupra neamurilor și popoarelor desfrânate.

În Sfânta Scriptură este descrisă distrugerea a două cetăți: Sodoma și Gomora, în care nu s-au găsi nici zece oameni drepți și curați. De aceea, Dumnezeu a aruncat de sus asupra lor ploaie de foc și pucioasă, și cele două cetăți au fost înghițite de pământ.

În sudul Italiei există până astăzi un ținut care se numește Pompei, care altădată a fost o cetate bogată și luxoasă, în timp ce acum nu este decât o ruină înfricoșătoare, unde oamenii se adună ca să vadă și să-și înfricoșeze sufletul de frică și cutremur. Istoria orașului Pompei este apoximativ aceasta:

În orașul Pompei domnea opulența, însoțită de o viață desfrânată și depravată, nemaiîntâlnită în lumea de dinainte. Și deodată a venit pedeapsa lui Dumnezeu. Într-o zi, vulcanul de pe muntele Vezuviu, de lâmngă cetate, a erupt, și o ploaie de foc, cenușă și sulf a început să acopere cetatea, cu toți locuitorii ei, pregătindu-le un mormânt uriaș.

Popoarele sănătoase care se păzesc de desfrânare, Dumnezeu le oferă orice bun din abundență.

Gândiți-vă singuri și spuneți-mi: Pronia Dumnezeiască lucrează nedrept când unui popor mai curat moral decât celelalte îi oferă mai multă sănătate, pace, bogăție și fericire?

Frații mei, fie ca Atotputernicul Dumnezeu să vă ajute ca să nu alergați pe cărarea primejdioasă și perzătoare a desfrânării! Îngerul Domnului să vă păzească cu pace și iubire în casa voastră!

Fie ca Maica Domnului să aducă insuflare dumnezeiască fiicelor și fiilor voștrii și prin fecioria Ei dumnezeiască să le păstreze trupurile și sufletele neîntinate de păcat, curate și strălucitoare, pentru ca Duhul Sfânt să se poată sălășui înlăuntrul lor, ca să poată rodi doar în ceea ce este dumnezeiesc, în ceea ce este de la Dumnezeu. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Extras din „Prima Lege a Lui Dumnezeu”, Ed. Egumenița, 2011