Viaţa noastră de pe pământ nu este viaţă, ci vis, agonie continuă şi treptată
Lumea cea de faţă, văzută, este numai o umbră a veacului viitor, duhovnicesc, fără de moarte, al pământului celor vii care va să fie. Are noimă să ne legăm de umbră, nu de Adevărul însuşi, nu de veacul ce va să fie, care e cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică?
Pentru că trece chipul acestei lumi (1 Cor. 7, 31): se schimbă vremurile anului, se schimbă neîncetat atmosfera; o generaţie trece şi alta vine; trecători sunt împăraţii, unul ia locul altuia; trecători sunt oamenii mari şi cei mediocri şi trecătoare sunt toate talentele lor; trecătoare e frumuseţea omenească şi se preface în putregai; trecătoare sunt chipurile zilei şi nopţii; nesfârşit de feluritele forme ale vegetaţiei de tot felul – totul trece şi se preface în stricăciune. Numai Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi rămâne veşnic Unul şi Acelaşi, atotbun, atotsfânt, preaînţelept, preafrumos, atotfericit, veşnic, atotputernic. Veşnic şi neschimbat în bine rămâne – dacă a ajuns la sfinţenie – şi sufletul omenesc, care este zidit după chipul Lui.
Omul este atât de adânc vătămat, stricat şi spurcat de către păcat, care e nesfârşit de felurit, încât chiar nevoindu-se multă vreme în vederea duhovnicească şi cugetarea la cele dumnezeieşti, dacă slăbeşte pentru o clipă frâiele duhovniceşti ale minţii şi ale inimii, îndată poate să se pogoare la gânduri şi simţăminte josnice, trupeşti, spurcate, pentru că rădăcinile păcatelor sunt adânci şi în toate părţile pătrund în inima omenească şi se întâmplă nu rareori să rămână în om până la moartea lui, paralizându-i sufletul. Doar prin răbdare, prin înfrânare, prin rugăciunea neîncetată, prin dureri şi prin suferinţe se dezrădăcinează ele. „Voi fi măcinat de dinţii fiarelor”, spunea Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, „ca să mă fac pâine curată a lui Dumnezeu”.
Viaţa noastră de pe pământ nu este viaţă, ci vis, agonie continuă şi treptată. Eu vreau viaţa adevărată, dumnezeiască, proprie fiinţei zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Dumnezeul meu! Iar visele pe care visăm când dormim noaptea, dimineaţa ori seara sunt năluciri, deseori păcătoase! Sunt pierdere de vreme faţă de Dumnezeu, faţă de dreptate, faţă de veşnicie. Viaţă vreau, viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, în dragostea dumnezeiască, în nestricăciune, în lumina Dumnezeirii – în pacea, întru lărgimea inimii!
În ce mediu înalt a fost pus creştinul! în ce preaînaltă şi sfântă societate a fost înscris ca creştin şi mădular al Bisericii! Nu sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi apropiaţi ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19-20). Adu-ţi aminte, creştine, de acest lucru, şi trăieşte în chip vrednic de chemarea ta, în toată fapta bună.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, ULTIMELE ÎNSEMNĂRI, traducere Tănăsescu-Vlas Adrian şi Tănăsescu-Vlas Xenia)
Sursa: manastireacurchi.md
