De ce expresia “trecerea în nefiinţă” e greşită?
Aţi auzit probabil de multe ori expresia “trecerea în nefiinţă” rostogolindu-se pe canalele mass-mediei; mai cu seamă atunci când e anunţată moartea unei persoane. Pesemne mulţi dintre cei care folosesc această expresie nu gândesc şi – mai ales – nu cred neapărat în conţinutul ei. Însă e esenţial să ştim ce spunem. Altminteri riscăm să devenim după chipul şi asemănarea cuvintelor noastre.
În creştinism nu poate fi vorba – sub nici un chip – de trecere în nefiinţă. Şi asta pentru că după ce vom dezbrăca straiele noastre de lut (trupul acesta muritor) vom trece graniţa cerească către Dumnezeu (dacă am dospit în viaţa de aici întru sfinţenie). Moartea nu e trecere în nefiinţă, ba dimpotrivă – trecere la Fiinţă; iar existenţa noastră pe pământ – o permanentă devenire întru Fiinţă (cum ar spune Constantin Noica). În această perspectivă viaţa în lume nu e o alunecare treptată către o moarte care ne dizolvă fiinţa. Într-un fel viaţa adevărată începe desăvârşit tocmai dincolo de mormânt, în comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Moartea devine astfel doar trecerea dintre două camere…
Pentru necredincioşi moartea e un subiect de teroare tocmai datorită nonsensului ei aparent; ce poate fi mai sfâşietor decât gândul că viaţa ar culmina aberant în cimitir? Însă pentru creştini moartea are un sens. În veacurile primare mulţi păgâni erau puşi pe gânduri, şi chiar se converteau la creştinism datorită bucuriei fireşti pe care o vedeau aşternându-se pe chipul martirilor în ultimele lor clipe de viaţă pământească. De unde îşi hrăneau bucuria aceşti martiri aflaţi la un pas de moarte? Din credinţa în viaţa veşnică şi mutarea lor la Domnul.
Creştinismul gândeşte moartea această vizibilă în termeni temporari; aşa cum mărturisim în Crez noi “aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”. Aşadar expresia “trecerea în nefiinţă” e total nepotrivită limbajului creştin atunci când vorbim despre moartea unei persoane. În schimb sintagma “trecerea la cele veşnice” e cât se poate de potrivită.
Daniel Chira, apostolia.eu
