Când începe spovedania copilului

Oamenii se întreabă adesea: la ce vârstă se pot mărturisi copiii? Inainte de revoluţia bolşevică, hotărârea Sfântului Sinod a indicat vârsta de şapte ani.

Insă e bine de ţinut seama de faptul că copiii de atunci, în comparaţie cu cei de astăzi, erau pur şi simplu nişte îngeri.

Copilăria era pentru ei o bucurie deplină, valoroasă şi plină de fericire. Inconjuraţi de atenţia permanentă a bonelor, guvernantelor, a mamelor pline de severitate, ei nici măcar nu auziseră despre anumite păcate. Ce se poate spune însă despre vremurile noastre… Preacuviosul Nil, Izvoratorul de mir, a profeţit venirea unor vremuri înfricoşătoare, când depravarea copiilor va atinge cea mai înaltă treaptă, încât demonii nici măcar nu vor mai fi nevoiţi să-i ispitească, deoarece ei înşişi vor acţiona după un program de depravare inculcat încă de la naştere în fiinţa lor.

Preacuviosul Nil spune că înainte de apropierea sfârşitului lumii, oamenii, îndeosebi cei mărunţi, vor creşte rapid din punct de vedere fizic şi vor atinge depravarea până la cea mai înaltă treaptă, în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru păcat, până la o vreme ea nu poate fi cerută copilului, deoarece el săvârşeşte păcatul în mod inconştient. Simţul moral al copilului nu este dezvoltat în aşa măsură, încât să se poată împotrivi răului care copleşeşte sufletul său. Din experienţă se poate spune că un duhovnic bun începe comunicarea cu copilul foarte bine dacă lasă deocamdată la o parte discuţia despre caracterul sacramental al mărturisirii, începând cu citirea rugăciunilor, care întotdeauna îl unesc pe păcătos cu Maica Biserică, după ruperea de ea. In cazul dat, este foarte importantă comunicarea, care îl ajută pe copil să devină conştient şi să lase năsucul în jos, recunoscându-şi păcatele.

Spovedania celor mici poate şi trebuie să fie anticipată de o discuţie de spre mărturisire, care ar putea, desigur, să trezească sensibilitatea şi dragostea copiilor, dacă părinţii şi educatorii nu se dovedesc „măcelari” în această activitate chirurgicală, dacă ei nu sunt „înarmaţi” cu ciocane de abataj, precum stahanoviştii, neţinând cont de fragilitatea personală a copilului). Ar fi bine dacă binecuvântata conversaţie nu s-ar transforma într-un interogatoriu. Adulţii ar trebui, cu multă delicateţe şi înţelepciune, să-i îndrume pe cei mici la o mărturisire sinceră, cultivând în aceştia (într-o măsură rezonabilă) simţământul vinei, stima de sine, deprinzându-i cu înţelegerea critică a faptelor şi cuvintelor lor şi, în cele din urmă, cu luarea-aminte la emoţiile, intenţiile şi mişcările ascunse ale inimii.

Din cărţile despre evlavie aflăm că mai demult binecredincioşii părinţi făceau aceasta simplu, fără nici un fel de pregătire teoretică. Mama se supăra pe fapta ştrengărească a copilului, ridicându-şi privirea la icoană: „Maica Domnului! Un aşa fiu nu-mi trebuie! Dacă el e aşa, ia-l tu, ţi-l încredinţez ţie; am ajuns la capătul puterilor! Doar tu poţi să-l înţelepţeşti, împărăteasa cerurilor!” Şi din marea icoană a familiei se uită la el, desigur, întristată şi aspră, însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Toate acestea educă în copil frica de Dumnezeu, fără de care educaţia morală nu ar avea nici o izbândă, căci patimile înăbuşă toţi germenii zidirii, fiind străine de temeliile morale.

„Şi acum vino la noi – îl chemăm pe micuţul care se mărturiseşte. Ia aminte, dacă poţi, la Mântuitorul.” (E drept, inima unui copil de trei ani nu ia aminte la astfel de cuvinte! El e nedumerit şi-şi întoarce nasul într-o parte, pătruns fără de voie de simţământul ruşinii şi neputinţei, fără să se poată uita la icoană.) Desigur, aici sunt necesare şi asprimea, şi mila, căci Domnul nu este doar Drept Judecător, ci şi Părinte Milostiv. De aceea, noi trebuie să-L slăvim: „Nu te teme, Domnul a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Cu siguranţă nu ne va îndepărta de la El! Dacă te temi, vom merge împreună.”

Din păcate, în timpurile noastre mama aproape că nu are vreme pentru o asemenea părtăşie duhovnicească, întrucât, aşa cum se spune într-una din reclamele de la televiziune: „Acum, dacă am televizor, pe copil nu-l mai văd şi nu-l mai aud.” Iată idealul depravat al educaţiei! Desigur, se poate şi chiar este nevoie să-l pregătim pe copil pentru spovedanie. Să înţelegem însă că avem în faţă o persoană care nu trebuie strivită precum un păduche. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi harul Său întotdeauna îi atinge sufletul uşor, iar noi nu trebuie să oprim lucrarea harică asupra conştiinţei, dar nici nu trebuie să slăbim frâiele şi să-l lăsăm pe copil într-o nădejde superficială cum că Domnul însuşi va lucra, chiar şi fără participarea noastră.

Cred că în pregătirea copilului pentru spovedanie nu poate fi subestimată puterea cuvântului, pentru că ea introduce sufletul acestuia în lumea duhovnicească. Cuvântul face să apară în suflet noi simţăminte, senzaţii noi.

„Gândeşte-te, dragul meu prieten, că acum te afli înaintea mea şi te tulburi.” (Cred că această atitudine ziditoare trebuie să izvorască dintr-o inimă părintească plină de pace, chiar dacă simte întristare din cauza comportamentului copilului. Dacă suntem conduşi de patimă, de supărare, mai bine să nu ne atingem în acel moment de copil, ci să mergem să ne rugăm pentru noi înşine şi pentru el.) „Gândeşte-te cum va fi când vei sta înaintea Crucii şi a Evangheliei. Oare cât de stânjenit vei fi când nu eu, ci însuşi Domnul te va privi? Oare te vei zbate, te vei închide şi vei tăcea? Poate e mai bine nici să nu mergi la spovedanie?”

Copilul va înţelege sensul Tainei Pocăinţei şi răspunderea pentru faptele săvârşite din astfel de discuţii mai bine decât din cărţi. Am observat că copiii ale căror inimi au fost educate şi întărite în Domnul au foarte mare nevoie de emoţii pozitive, sfinte şi pline de bucurie, în culori însorite. A folosi doar exemple negative şi cuvinte apăsătoare ar fi o greşeală foarte mare! Părinţii nu trebuie să pomenească nicicând copiilor lor învinuiri ce ţin de procesul de la Nurnberg. Cei vârstnici sunt atât de dornici să facă din ei nişte îngeri, însă copiii nu se identifică întotdeauna cu reprezentările lor despre idealul de copil. Părinţii se aseamănă cumva cu Ilia Muromeţ şi văd în copilul lor un fel de păgân tătar, pe care sunt gata, împreună cu Taras Bulba, să-l taie cu propria mână. Mai bine îl tăiem decât să acceptăm la el o nepotrivire cu dorinţele noastre!

Cred că este foarte important să încercăm să-l bucurăm pe copil. Pentru aceasta, desigur, e nevoie şi de suflet, şi de inimă, şi de înţelepciune, şi de propria experienţă de pocăinţă, căci nu trebuie să-l pierdem pe copil, ci să-l îndreptăm din patimile lui şi, vorbindu-i în mod pozitiv, să-l încurajăm să acţioneze cu nădejde în sensul binelui, şi nu doar să guste în sine frica şi condamnarea.

„Ştii cât de uşor, cât de luminos şi de minunat te vei simţi, când, în cele din urmă, vei reuşi să scoţi acel ghimpe îngrozitor care a făcut inima ta să sângereze? Nu există decât o singură viaţă pe pământ, iar lumina lui Dumnezeu este mila. Pâinea nu este dulce câtă vreme păcatul ascuţit îţi străpunge conştiinţa, iar tu îl strângi ca pe o viperă la piept. Şi, numai ce ai mărturisit păcatul, că Dumnezeu, în acel ceas, iartă totul. La urma urmei, El ştie totul! De aceea, ai nevoie de slobozirea de această scolopendră, care s-a sălăşluit în inima ta şi te chinuie. Domnul iartă şi dă noi puteri. Eu însuşi m-am mărturisit ieri! Cât de uşurat mi-am simţit sufletul! Imi amintesc că, pe când eram în clasa a zecea, bunica mea a mers duminica la slujbă şi, după ce s-a întors acasă, a spus: «Ce bine a fost, m-am spovedit şi m-am împărtăşit! Ce bucurie!»

Mai mult nu a vorbit. Am ţinut minte toate acestea, iar după plecarea ei de pe pământ am mers la Biserica Sfântul Ilie, la care mergea bunica mea.”

Spovedania copiilor. Sfaturi practice pentru preoti, parinti si copii, EDITURA DE SUFLET

Articol relatat de portalul crestinortodox.ro