Cum se cuvine a ne păzi de păcate

Sfinţii Părinţi arată că cinci sunt păzirile de păcat după mărturisire, spre a nu cădea omul în cele mai dinainte.

Întâia păzire este aducerea aminte de moarte şi a nu uita de păcatele pe care le‑a săvârşit. Aducerea aminte de moarte ne ajută foarte mult să nu mai păcătuim, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Fiule, adu‑ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 7, 38). Cel ce pururea îşi aduce aminte de păcatele sale să nu‑şi închipuie în minte şi să nălucească persoanele acelea cu care a făcut păcatul, pentru că acest lucru este periculos pentru cel ce este încă pătimaş, după cum spune Sfântul Marcu Pustnicul (Filocalia, Vol. I, cap. 152‑153).
Sfântul Ioan Scărarul arată acelaşi lucru, zicând: „Pentru păcatele cele trupeşti şi urâte, să nu‑şi aducă aminte cineva de chipurile cu care le‑a lucrat, iar de celelalte păcate pururea să‑şi aducă aminte, ziua şi noaptea” (Op. cit., p. 105).

A doua păzire după spovedanie este fuga de pricinile păcatului. Cel ce a lunecat în păcate tru­peşti să fugă de prietenia şi vorbirea cu feţele cu care a păcătuit. Măcar de ne‑ar fi rudă sau prieten bun, să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care zice: „De te sminteşte pe tine ochiul tău cel drept, scoate‑l pe el, şi‑l leapădă de la tine; că mai de folos îţi este să pierzi unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să se arunce în gheenă” (Matei 5, 55). Petrecerea împreună cu feţele care ne‑au vătămat ne va aduce vătămare, pentru că scris este: „…să nu crezi pe vrăjmaşul tău în veac” (Isus Sirah 12, 10). De aceea zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Fu­giţi de desfrânare!” (I Tesaloniceni 4, 3).
Este un lucru foarte înţelept ca omul să se teamă de primejdia păcatului, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură: „Cel ce se teme de primejdie nu va cădea într‑însa” (Isus Sirah 3, 25). La fel spune şi marele dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cel ce nu fuge departe de păcat, ci călătoreşte aproape de el, cu frică va vieţui şi de multe ori în ele va cădea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuv. 15).

A treia păzire este deasa spovedanie. „De ne vom mărturisi păcatele noastre, credincios este Domnul şi drept ca să ne ierte păcatele (I Ioan 1, 4).
Deasa spovedanie ne aduce cinci foloase:

a) Primul folos este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate doborî numai cu o singură lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor. Dracii fug de cei ce se spovedesc des, căci cu deasa spovedanie stricăm cuiburile şi mrejele lor.

Reamintim pentru cei bolnavi trupeşte, că primul pas spre însănătoşire trebuie să fie îndeplinirea dea­să a Tainei Sfintei Spovedanii în faţa duhov­nicului, de bună voie, cu umilinţă, cu hotărârea de a nu mai păcătui. Bolnavul, realizând mărturisire deasă, dreap­tă şi neprihănitoare, ajutat de dumne­zeiescul har, va reuşi să rupă legătura dintre cauza şi efectul bolii la nivel spiritual şi apoi la nivel fizic. De asemenea, sub epitrahil, cel în suferinţă desco­peră Vindecătorului Suprem direct neputinţele, gân­durile şi dorinţa de a se însănătoşi sufleteşte şi trupeşte, iar pe măsura nădejdii sale, va căpăta darul vindecării.

Mărturisirea dreaptă înseamnă să spunem adevărul aşa cum am făcut toate, însă numele aceluia cu care am greşit să nu‑l rostim, iar ca spovedania să nu fie prihănitoare, presupune să nu dăm vina pe nimeni, nici chiar pe diavoli, nici pe oameni, nici pe vreo altă zidire a lui Dumnezeu, spunând că din cauza acestora am făcut păcatul, ci numai pe noi să ne învinuim şi să ne prihănim şi să zicem că numai noi suntem pricină a păcatelor noastre şi nimeni altul.

b) Al doilea folos al creştinului ce se spovedeşte des este că ţine minte uşor greşelile făcute de la ulti­ma spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să‑şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespo­vedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru aceea dia­volul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate măr­turisi.

c) Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s‑ar întâmpla să cadă într‑un păcat de moarte, îndată aleargă la duhovnic, se spovedeşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin Taina Spovedaniei.

d) Al patrulea folos al creştinului ce se mărtu­riseşte des este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire.

După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavo­lul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcă­toşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a‑i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărtu­risesc des şi curat nu poate afla nimic, deoa­rece s‑au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.

e) Al cincilea folos al mărturisirii dese este acela că ne ajută să ne oprim şi să ne înfrânăm de la păcate, aducându‑ne aminte că după puţine zile ne vom mărturisi din nou şi vom primi canon de la duhovnic, însoţit de mustrare pentru cele făcute. Despre acest adevăr Sfântul Ioan Scărarul ne măr­turiseşte: „Sufletul care socoteşte ruşinea, canonul şi mustrarea cea de la mărturisire, ca de un frâu se ţine de la această mărturisire, spre a nu mai greşi” (Cuv. 4 din Scara).

Referitor la aspectul ruşinii Sfânta Scriptură ne mărturiseşte: „Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce slavă şi har” (Isus Sirah 4, 24). Ruşinea pe care o suferim la spovedanie ne va scuti de ruşinea aceea pe care o vom suferi cu toţii la ziua cea înfricoşată a Judecăţii lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Ioan Scărarul în Cuvântul 4: „Căci nu este posibil fără de ruşine a scăpa de ruşine”.

A patra păzire de păcat după spovedanie este cugetarea la înfricoşătoarea Judecată de Apoi şi la cuvintele ce le va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor păcătoşi: „Duceţi‑vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi înge­rilor lui” (Matei 25, 21).
A cincea păzire este aducerea aminte de chinu­rile iadului, aducerea aminte că răutatea păca­tului ne desparte de Dumnezeu şi de fericirea drep­ţilor din Rai, precum şi aducerea aminte de veşnicele chinuri ale iadului, care nu vor avea sfârşit.
După ce am luat la cunoştinţă de modul cum se cuvine a ne păzi de păcate, e necesar să ştim că, dacă nu vom fi cu trezvie şi în băgare de seamă de la primele mişcări ale păcatului în sufletul nostru, neîmpotrivindu‑ne la timp şi nechemând în ajutor numele Domnului prin rugăciunea din inimă, păca­tul, odată răsărit în mintea noastră, va creşte parcurgând douăsprezece trepte, ducându‑ne în final la pierzare.

În prezentarea aspectelor legate de treptele păca­tului vom pleca mai întâi de la o pildă a părintelui arhimandrit Cleopa Ilie: „Aţi văzut poate, vreodată, când ia foc vreo casă sau vreo claie de fân sau paie. Dacă se întâmplă pe acolo cineva şi are la îndemână o căldare mai înainte de a se întinde focul, îl poate stinge uşor cu puţină apă; dacă însă focul a luat proporţii, va trebui o mare osteneală şi multă apă pentru a‑l stinge, iar uneori este cu neputinţă să mai fie înăbuşită puterea focului. Asemenea se întâmplă şi cu păcatul în noi”.

Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009.