Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

***

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

***

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

***

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

***

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

***

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

***

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

***

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

***

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

***

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

***

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

***

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

***

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

***

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

***

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

***

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

***

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

***

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

***

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

***

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

***

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

***

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

***

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

***

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

***

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

***

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

***

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

***

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

***

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

***

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

***

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

***

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

***

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

***

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

***

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

***

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

***

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

***

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

***

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

***

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Sursa: Sfantul Munte Athos