Da, suntem în război! Dar dacă românii se vor trezi, nu vor putea fi opriți de nimeni! Interviu cu Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Părinte, cum vedeţi poziţia României în eventualitatea unei conflagraţii mondiale? Credeţi că un război este iminent?

Da, suntem în război! Şi ar fi bine să înţelegem asta înainte să fie prea târziu. În primul rând, a fost şi va fi totdeauna în această lume un război al răului împotriva omului. Dacă nu înţelegem acest lucru şi ne culcăm pe o ureche cum că e pace, sigur ne pierdem. Cu totul!

În al doilea rând, suntem, ca ţară, în război. Am fost în război cu Irakul, am fost în război cu Serbia, suntem în război cu Siria. Chiar dacă implicarea ţării noastre este una marginală, incompetentă, aş putea spune chiar laşă, după tiparul clasei politice. Dar atâta vreme cât aliaţii noştri din NATO sunt implicaţi, ba chiar oferim spaţiu aerian şi terestru, ba chiar trimitem şi trupe, este absurd să pretinzi că nu suntem în război. Doar că este un altfel de război decât cele vechi, unul mult mai viclean şi mult mai complet.

De pildă, foarte multă lume se teme că ar putea începe al treilea război mondial. Dar al treilea război mondial a fost şi s-a dus! A început prin 1947 şi s-a terminat prin 1991, fiind numit „Războiul rece”. Dar a fost aşa de rece încât a cuprins mai toată lumea, în afara ţărilor numite „nealiniate”, adică aşa-zişii neutri. Şi în războaiele dintre cele două tabere au căzut, în timpul acestui război zis „rece”, între 8 şi 15 milioane de oameni, după felurite estimări. În Cambogia şi Coreea, în Cuba, Angola, Columbia sau Ecuador, în Panama sau Egipt, în Vietnam şi India, pe toate continentele. Dar vedeţi cât de mare este viclenia şi puterea de înşelare a celor care conduc lumea? Au purtat un război global, în care s-au cheltuit mai multe resurse decât în primele două războaie mondiale la un loc; au ucis direct milioane şi milioane de oameni, au devastat ţări întregi şi continente chiar; au răsturnat şi re-instaurat regimuri dictatoriale, democratice sau pseudo-democratice, au umplut lumea de buncăre, arsenale şi cimitire. Iar oamenii încă se întreabă când va porni al treilea război mondial care a fost purtat şi s-a şi terminat. Vedeţi, acesta este primul război de care v-am vorbit, războiul răului împotriva omului, lucrarea înşelării, care se face cu mare putere în zilele noastre și care îl orbeşte pe om în aşa măsură încât nu mai vede nici măcar ceea ce are chiar în faţa ochilor.

Ori acum a început deja al patrulea război mondial! Pe de-o parte sunt aşa-numitele ţări NATO şi sateliţii lor de pe alte continente, de cealaltă parte BRICS-ul cu ţările sale. Aşa că, parte a NATO fiind România, a fost deja târâtă în război, oricât de mult ne-am dori să ne ferim de asta. Întrebarea care se pune este dacă şi când vor ajunge confruntările armate şi pe teritoriul României. Aceasta este de fapt temerea multora şi pe bună dreptate. Să ne apere Dumnezeu de această încercare!

Ce este BRICS-ul şi de ce NATO este în conflict cu el?

BRICS-ul este o alianţă formată din Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud (South Africa). După cum se vede cuprinde jumătate din populaţia lumii doar în această formă, fără a socoti statele asociate direct sau indirect. Şi, dată fiind creşterea economică şi demografică, militară şi ştiinţifică a acestor ţări, este evident că au potenţialul necesar pentru a contrabalansa dominaţia SUA şi chiar a prelua conducerea lumii. Evident, acest lucru este inacceptabil pentru puterile ce conduc din umbră Guvernul SUA. Astfel încât războiul, pe multiple planuri, a devenit inevitabil. Pentru că SUA nu a ştiut niciodată să aibă aliaţi reali, pe care să-i respecte, ci doar aliaţi conjuncturali, de care să se folosească. Această atitudine a făcut-o să fie lipsită de prieteni reali, dar şi de vreo prietenie reală faţă de vreo altă ţară. Ca urmare nu a ştiut nici să permită o tranziţie paşnică, elegantă, demnă a autorităţii, nici să dea un răspuns de acest fel. Soluţia a fost în realizarea unei alianţe forţate în jurul ei, care se bazează pe frică. În Europa, pe frica faţă de Islam şi necreştini, alimentată dibaci. În Asia, pe frica faţă de China şi respectiv Japonia, dar local şi pe alte asemenea temeri sau conflicte. Uneori nu i-a reuşit, aşa cum nu a reuşit să menţină conflictul dintre India şi China, de pildă. Cele două ţări au izbutit să se împace şi să acţioneze unitar, spre binele lor. Însă în Africa şi Orientul Apropiat planul a izbutit. Regimurile stabile au fost distruse şi, de fiecare dată, prin intervenţia SUA. Şi, de fiecare dată, rezultatele au fost catastrofale pentru ţările respective. S-a creat astfel un potenţial major, mereu amplificat, de dezorganizare, violenţă, sărăcie, prin care, pe de-o parte, se justifică menţinerea intervenţiei SUA şi a aliaţilor ei – sau, mai bine zis, a slugilor ei – într-un loc sau altul, iar pe de altă parte, se creează instrumente de presiune asupra ţărilor care ar putea fi deranjante, asupra grupărilor sau comunităţilor incomode. Indiferent că este vorba despre poporul german, poporul român, Ungaria sau oricare alta. Bineînţeles, BRICS-ul este silit să răspundă, mai ales că există şi un complex război economic, ideologic etc.

Şi România este prinsă la mijloc.

Ar fi bine să fie la mijloc. Din păcate suntem într-o tabără, nu în neutralitate. Şi nu într-o tabără bună.

Credeţi că este mai bine să fim cu Rusia? Ştiu că şi Părintele Justin şi alţii ne-au prevenit în privinţa Rusiei.
Cred că este bine să fim cu România. Cu Ţara, vreau să spun, nu cu mizeria de stat care îşi zice român, dar care oprimă poporul şi distruge ţara.

Din păcate, în situaţia în care ne-a târât clasa politică nu prea avem de ales. Îi pasă cuiva de popor? Îi pasă cuiva de ce vor oamenii? Politicienii vorbesc în numele nostru, dar nu le pasă decât de ce pot stoarce de la noi. Vorbe goale! Că să fim cu Rusia, că să fim cu SUA, că să fim neutri… Depinde oare de noi?

Dar, ca să nu credeţi că nu răspund la întrebare: să fim cu cel care ne dă mai mult! Să vedem care este interesul naţional şi pe acela să îl urmăm. Ce credeţi, când Germania şi Italia au sprijinit Ungaria să pună cizma pe Ardeal nu ştiau ce nedreptate fac? Ba o ştiau foarte bine! Au spus-o făţiş! Şi totuşi au făcut-o, pentru că era în interesul lor. Aşa se face politica, dragii mei. Rece, ba chiar cinic. Idealismul îşi are în politică locul lui: să îţi iubeşti ţara, să îţi iubeşti poporul şi să poţi să faci orice pentru el. Mai mult decât atât este greu să gândească până şi cel mai bun politician. Doar sfinţi ca Ştefan al Moldovei, Iustinian sau Constantin cel Mare şi alţii asemenea au putut merge mai departe, la o concepţie morală, creştină a statului şi a politicii internaţionale. Astăzi aşa ceva nu prea există.

Deci eu nu vreau să mergem cu Rusia, pentru că nu am încredere în ea. Dar dacă am avea politicieni români – nu incompetenţii şi trădătorii de acum, nu politicienii infractori de acum, ci români, dacă nu creştini adevăraţi, măcar patrioţi… Dacă am avea asemenea politicieni, ar fi în stare, şi fără sfaturile mele de om mărunt, să ne lege de China în primul rând, de India, de Africa de Sud şi de alte ţări, astfel încât să avem garanţii suplimentare faţă de Rusia. Pentru că, este adevărat, astăzi Rusia vine către români. Da, chiar vine, zâmbeşte către popor, chiar dacă la politicienii noştri, care sunt din tabăra opusă, se răsteşte. Dar, iată, Rusia a deschis la Moscova şcoli în limba română pentru românii de acolo. Jalnic este că a făcut asta la cererea Republicii Moldova, pentru că Statul zis român un deget nu a mişcat pentru românii din Rusia, Kazahstan sau Caucaz… Rusia scoate cărţi în limba română, despre istorie, despre credinţă, în care spune adevăruri pe care cândva le ascundea, le nega. Recunoaşte, pentru prima dată după secole, vechimea noastră pe acest pământ. Sunt semne bune, dar nu de ajuns. Politica ocupaţiei din Transnistria, care este o ocupaţie rusească, este încă puternic antiromânească, duşmănoasă. Vocile antiromâneşti de origine rusă din Republica Moldova şi din alte părţi se aud încă puternic. Iar istoria modernă stă mărturie cum ruşii, ca aliaţi, ne pot face mult rău, aşa cum au făcut la Turtucaia şi în alte bătălii hotărâtoare din primul război mondial. Bătălii pierdute numai şi numai prin manevre trădătoare ale trupelor aliate ruseşti. Ca urmare, în ciuda unei mişcări ruseşti către România, în sensul bun al cuvântului, eu sunt foarte suspicios. Totuşi există o anumită mişcare de apropiere, ceea ce înseamnă că avem de unde negocia.

Dar ce avem de negociat cu SUA? Nimic, politicienii noştri dau totul pe gratis acestei puteri! Vedeţi, eu nu vorbesc aici despre simpatii sau antipatii şi alte copilării d-astea. Politica se face pe interes, iar politica cinstită pe interesul naţional, al poporului, al celor care te-au ales… Ori acum România ar trebui să negocieze şi să renegocieze cu SUA. Să spună: noi nu vrem exploatări de gaze de şist, nici de către voi, nici de către alţii; noi nu vrem exploatări miniere uriaşe, cu atât mai mult cu cianuri; noi nu vrem organisme modificate genetic, nici propaganda perversiunilor; noi vrem energie ecologică, agricultură ecologică, o viaţă morală, sănătoasă, demnă. Vă sprijinim în cercetare, dar centrele de cercetare să fie aici, să ne rămână copiii şi nepoţii în ţară. Şi tot aşa! Dar politicienii noştri sunt foarte proşti. Nici măcar comisioanele nu şi le negociază bine. Sunt atât de proşti încât înlătură orice opoziţie reală, uitând că fără o asemenea opoziţie nu mai au ce negocia, că ei sunt deja antamaţi! Şi dacă nici la nivelul acesta, de şmecherie de cartier, politicienii nu se descurcă, ce să facă ei în faţa unor diplomaţi de profesie şi a unor puteri reale? Aşa că noi degeaba vorbim dacă să fim cu SUA ori cu BRICS ori mai ştiu eu cu cine! Vânzătorii care ne conduc ne-au vândut şi pe noi, şi pământul nostru, şi pădurile noastre, până şi organele noastre, totul.

Şi atunci naţionalizarea ar fi o soluţie?

Cum să fie naţionalizarea o soluţie?

Naţionalizarea resurselor naturale. S-a propus de către unii naţionalizarea resurselor naturale, ca soluţie împotriva jafului Statului.

Adică să dăm Statului toate resursele naturale pentru ca să fie apărate de jaful statului? Adică să luptăm ca să mai vândă o dată ceea ce a vândut deja după 1989?

Dar să fie şi o lege care să apere resursele naturale.

Păi şi până acum nu au fost asemenea legi? Dar nu Statul dă legile? Suntem chiar atât de lipsiţi de discernământ? Statul actual a avut în mână, din ianuarie 1990, toate resursele ţării. Toate! Ape, pământ, subsol, aer, energie, oameni, cultură, credinţă, tot, tot, tot! Şi a vândut sau a distrus tot! Şi voi vreţi să daţi din nou acestui Stat, acestei clase politice, tot ceea ce a vândut deja cel puţin odată, ca să le vândă iar! Dar nu vedeţi că singurele lucruri pe care Statul nu le-a vândut au fost cele din proprietatea oamenilor?

Dar şi oamenii au vândut mult, inclusiv către străini. Şi pământ, şi case, tot.

Da, pentru că au urmat exemplul şi îndemnul Statului, pentru că au făcut ceea ce Statul i-a învăţat şi i-a pus să facă. Suntem singurul Stat atât de dement – vă rog să spuneţi aşa, „dement”, căci asta este demenţă – încât să îşi vândă pământul către străini. Şi asta este o hoţie şi o infracţiune şi o trădare naţională. Constituţia interzice colonizarea de populaţii străine pe teritoriul României, dar ei dau voie la vânzarea imobilelor către străini, ceea ce înseamnă că România poate fi colonizată în voie. Este o lege anticonstituţională, dar nimeni nu a sesizat până astăzi acest lucru. Nici n-am mai spus că Legea Românească – şi orice Constituţie ar trebui să ţină seama de rânduielile noastre străbune – Legea Românească nu dă voie niciodată să se vândă pământ unui străin, sub niciun cuvânt. De fapt şi vânzările de acum sunt ilegale, pentru că sunt făcute sub o lege neconstituţională. Şi vor fi anulate, aceste vânzări, mai devreme sau mai târziu, iar pământul va redeveni românesc. Într-o Românie demnă niciun cetăţean străin şi nicio firmă străină nu pot deţine proprietăţi sau imobile. Pot să le închirieze sau arendeze, dar nu să le deţină.

Oricum, ca să revenim la întrebare, cred că este o greşeală uriaşă să se lupte cineva pentru naţionalizarea resurselor naţionale. Asta înseamnă să le dăm iarăşi Statului. Păi un oarecare prim-ministru a vândut resursele platoului continental încă înainte să-l obţină la Haga! Vă daţi seama ce fericiţi sunt politicienii de asemenea iniţiative cetăţeneşti?

Şi care ar fi soluţia?

Să schimbăm clasa politică. Să interzicem toate partidele politice şi să impunem votul nominal. Să interzicem reclamele electorale. Campania electorală să fie doar prezentarea programului politic şi atât. Fără cântecele, dansatoare, daruri, afişe. O prezentare clară, asumată sub semnătură autentificată la notariat. Şi oricare cetăţean să-l poată da în judecată pentru escrocherie pe acel politician care nu şi-a respectat programul asumat. Atunci am avea oameni politici liberi de robia finanţelor electorale, care ar răspunde penal pentru încălcarea voită a programului asumat. Am scăpa de iubirile electorale şi alte asemenea manipulări. Lipsa partidelor politice – care sunt doar grupări de influenţă pentru obţinerea puterii în Stat – ar limita puternic orice manevre electorale nedemne, orice mascare a corupţiei şi alte asemenea practici. Dar nu o să avem aşa ceva până când românii nu se trezesc.

Şi se vor trezi? Iar dacă se vor trezi, vor fi lăsaţi de puterile externe să schimbe lucrurile?

Dacă aş fi proroc v-aş spune ce va fi. Eu doar sper. Şi cred. „Cred în sfinţi, dar şi-n voinici, cred în flori şi-n cremeni, căci vitejii mucenici, cu haiducii-s gemeni”… Cred şi sper. Cred că într-o zi românii se vor trezi şi vom avea din nou, măcar pentru o vreme, o Românie demnă, cu fruntea sus, aşa cum ar trebui să fie orice ţară.

Să ştiţi că eu sunt un fricos şi un leneş. Mulţi au zis că eu sunt harnic şi curajos, dar nu-i aşa. Eu sunt un fricos şi un leneş. Dar nu pot să nu muncesc şi 24 de ore pe zi, dacă este nevoie, nu pot să înfrunt orice stă împotriva Adevărului şi a Neamului Românesc. Nu pot. Aşa că, deşi sunt un fricos şi un leneş, lupt să fac ceea ce trebuie. Pentru că am înainte chipurile înaintaşilor. Îmi aduc aminte de munca titanică a părinţilor mei pentru a creşte şi educa patru copii în dragoste de cultură, de istorie şi de Ţară, în vreme ce în jur toată lumea ajungea să scuipe şi cultura română, şi istoria, şi Ţara. Îmi aduc aminte de rugăciunile bunicii mele, de chipul bunicului când îşi amintea de şirul de suferinţe prin care a trecut ca orfan de război, copil de trupă, ofiţer, profesor etc. Îmi aduc aminte de ţăranii zdrobiţi de Statul aşa-zis român în 1907 şi care apoi, în 1916-1919, au apărat cu viaţa lor Ţara, în condiţii cumplite, greu de închipuit astăzi. Îmi aduc aminte de eroii şi suferinţele altor generaţii, de-a lungul a sute şi mii de ani. Îmi este ruşine de ei! Îmi este prea ruşine de ei ca să mă pot supune lenei sau fricii. Şi am nădejde că amintirea lor, rugăciunile lor, jertfele lor vor străbate prin negura din jurul nostru, vor străpunge împietrirea românilor de astăzi şi îi vor trezi din somnul de moarte, cu adevărat de moarte, în care au fost vârâţi. Iar dacă se vor trezi, nu vor putea fi opriţi de nimeni!

Uitaţi-vă la Ungaria de astăzi! Stă împotriva puternicilor NATO, împotriva puternicilor UE şi merge mai departe. Este o pildă bună. Aşa cum a fost o pildă rea în timpul hortismului şi în alte clipe, acum este o pildă bună. Are nu doar curaj, ci şi pricepere. A ştiut să joace şi cartea chinezească, şi cartea rusească, şi cartea americană, şi cartea europeană. A negociat în toate părţile. Şi chiar dacă nu a câştigat cât ar fi vrut – că ar fi vrut şi Slovacia, şi Croaţia, şi Transilvania, şi Banatul ş.a.m.d. – totuşi a câştigat îndeajuns cât să stea mai bine ca România, deşi este mult mai mică. Deci, iată, se poate. Şi, mai mult decât atât, merită! Merită să stai cu demnitate, chiar dacă este să mori. Că ştii, cel puţin, pentru ce ai trăit. Ori mulţi dintre bătrânii noştri mor astăzi cu ruşinea că au trăit degeaba. Sunt atâţia cei care sunt născuţi acum şaptezeci-optzeci de ani. Nu au luptat în război, nu au luptat în Rezistenţa Antisovietică, nu au făcut altceva decât să-şi ia un salariu, să se supere şi să se distreze, cum şi cât au putut. Iar acum sunt pe moarte. Dacă au câte un copil, doi, adesea este deja plecat din ţară, uneori mort. Şi foarte des nu au nepoţi, sau au câte unul sau doi, de asemenea plecaţi. Sunt singuri. Şi simt că nu au făcut nimic cu viaţa lor. Dumnezeu le-a dat mulţi ani, dar ei i-au irosit. Sper să nu fie aşa pentru generaţiile mai noi. Să fie cât mai puţini cei care vor urla de durere şi de frică în faţa morţii, ştiind că au trăit degeaba. Să fie cât mai mulţi cei care, atunci când va fi să treacă dincolo, să meargă cu fruntea sus, ştiind că aşa au şi trăit.

(Interviu apărut in Revista ATITUDINI, Nr. 41)