Dumnezeu l-ar ierta și pe diavol de păcatele lui, dacă s-ar smeri

Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie era înainte văzător şi, fiind trecut prin ispitele drăceşti, socotea de nimic meşteşugirile lor, ca şi când nu era supărat de ei. Şi de multe ori vedea cu ochii cei trupeşti chiar îngeri şi diavoli, cum iau aminte la viaţă omenească, nevoindu-se fiecare din ei să tragă de partea sa pe oameni. Şi atât de mare era la fapte bune, încât certa şi batjocorea duhurile cele necurate şi de multe ori le izgonea pe ele, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul lor, în focul cel veşnic.

Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit să vie la stareţul Antonie, fericindu-l pe el, de vreme ce nimeni dintre ei nu mai cuteza să se apropie de el cu gând rău, temându-se că nu cumva să fie rănit de dânsul, că ajunsese stareţul la nepătimire şi la viaţa cea desăvârşită şi era dăruit cu Preasfântul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt:

„Zerefere (că aşa era numele acelui diavol), oare de s-ar pocăi cineva de noi, l-ar primi pe el Dumnezeu la pocăinţă? Se poate una ca aceasta, sau nu?”

Răspuns-a celălalt: „Şi cine poate să ştie aceasta?” Iar Zerefer a zis: „Îmi vei da voie să merg la bătrânul Antonie, care nu se teme de noi, şi să mă încredinţez de aceasta de la dânsul?” Răspuns-a lui celălalt: „Du-te, dar te fereşte cu dinadinsul, că bătrânul este înainte văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu vă voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu, însă, du-te, poate, cumva vei avea răspuns.”

Şi mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit ca om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu – vrând să se ştie că El nu-Şi întoarce faţă de la nici unul din cei ce vor să se pocăiască, ci primeşte pe toţi cei ce aleargă la El, şi dând pildă şi omului cu păcate grele, că El, nu s-ar întoarce chiar şi de la diavolul, începătorul răutăţii, de ar voi această cu adevărat să se pocăiască – a tăinuit, o vreme, sfatul drăcesc bătrânului, ca să nu-l cunoască. Drept aceea, Cuviosul îl vedea pe cel ce venise la dânsul curat, că pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi inima şi sufletul cu lacrimile tale cele multe?” Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, o Sfinte Părinte, nu sunt om ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele.”

Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti să-ţi fac frate?” (Că socotea Cuviosul, că pentru multă smerenie se numeşte el pe sine diavol, Dumnezeu nearătându-i lui ceea ce se făcea). Şi a zis diavolul: „De nimic alta nu mă rog ţie, Sfinte Părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-ţi arate ţie, adică, de ar primi pe diavol la pocăinţă, sau pocăinţă lui cu totul n-o ia în seamă? Pentru că dacă va primi pe diavol, apoi mă va primi şi pe mine, acela ce am făcut lucruri asemenea cu el.” Iar bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţa să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta.”

Deci, ducându-se diavolul şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de ar primi pe diavolul, dacă s-ar întoarce la pocăinţă. Şi îndată, îngerul Domnului, stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul nostru: pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că el este acela care a venit cu vicleşug să te ispitească.” Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns această de la mine, încât să nu cunosc vicleşugul drăcesc?” Iar îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de aceasta, căci este o minunată rânduială a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc, că, adică, să nu se deznădăjduiască păcătoşii, care fac multe fărădelegi, ci să vină la pocăinţă, ştiind că de la nici unul, care vine la El, nu se va întoarce Preabunul Dumnezeu, chiar când ar veni însuşi diavolul vrăjmaş, cu adevărat.

Drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: „Iată că iubitorul de oameni Dumnezeu, niciodată nu se întoarce de la cel ce vine la El, chiar când diavolul ar veni. Iată, El făgăduieşte a te primi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El. Iar, când te va întreba: Care sunt cele poruncite de El?, să-i zici, astfel grăieşte Domnul Dumnezeul: Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-ne, că tu răutatea cea veche eşti şi nu poţi să fii bunătate nouă, şi începător al răului de demult fiind, nu vei începe acum a face binele. Că, deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri la pocăinţă şi a afla milă?

Dar, ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, că voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu – numai dacă vei voi – poruncindu-ţi ţie aceasta: Să stai într-un loc, vreme de trei ani, şi, întorcându-te spre răsărit, să strigi cu glas mare, ziua şi noaptea, şi să zici astfel: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche. Iar aceasta să o zici de o sută de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: Dumnezeule, mântuieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată, la fel, de o sută de ori să o zici. Şi iarăşi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urăciunea pustiirii, să o zici de o sută de ori şi aşa să strigi către Domnul neîncetat, că nu ai trupească alcătuire, ca să oboseşti ori să slăbeşti. Şi, după ce vei săvârşi această cu gând smerit, atunci vei fi în rânduiala ta cea dintâi şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu. Şi de va făgădui să facă aceasta să-l primeşti pe el la pocăinţă. Dar ştiu că răutatea veche nu poate a fi bunătate nouă. Şi să se scrie această pentru neamurile viitoare, ca dintru, această întâmplare oamenii foarte lesne se vor încredinţa să nu mai deznădăjduiască de a lor mântuire. „Şi îngerul, acestea zicând, către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer.

Iar, a doua zi, a venit diavolul şi a început să se tânguiască de departe, în chip de om, ca şi cum plângea şi, venind la bătrânul, i-a făcut plecăciunea. Iar bătrânul, mai întâi nu l-a vădit pe el, ci numai în mintea să îl ocara. Apoi Sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit şi te primeşte la pocăinţă, de vei plini cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul.” Iar diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Iar bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu acestea: Să stai într-un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând, ziua şi noaptea, Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche, zicând aceasta de o sută de ori. Şi, iarăşi, de o sută de ori, să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urâciunea pustiirii, şi, iarăşi, de acelaşi număr de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă, pe mine înşelăciunea cea întunecată. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu, intru aceeaşi slujbă în care ai fost şi mai înainte.”

Iar Zerefer, lepădând îndată acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O, călugăre, de-aş fi voit a mă numi eu însumi răutatea veche, urâciune a pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi aş fi făcut aceasta de la început, ca să mă fi mântuit. Acum, să mă numesc eu însumi răutate veche? Nicidecum. Şi cine ar zice aceasta? Pentru că, până acum, eu sunt minunat în isprăvi şi toţi, de teamă, se supun mie: cum, dar, aş putea să mă numesc eu singur urâciune a pustiiri, ori înşelăciune întunecată? Nicidecum călugăre, nu, că încă stăpânesc pe păcătoşi şi ei mă iubesc, eu sunt în inimile lor şi ei umblă după voia mea, iar a fi rob netrebnic şi prost în pocăinţă, asta nu voiesc, bătrâne, nu, nu asta să nu fie, că, adică, din cinstea cea mare, să ajung intru atâta necinste.” Şi, zicând acestea, şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă şi începătorul răutăţilor nu se face făcător de bunătăţi noi.”

Şi aceasta, fraţilor, nu în deşert nu-am sârguit a le spune vouă, ci ca să cunoaşteţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa, că dacă El este gata, ca şi pe diavolul să-l primească la pocăinţă, apoi, cu cât mai mult pe om, pentru care Şi-a vărsat şi sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te, că de nu, în primejdie eşti a merge cu diavolul, în veşnică pierzare a gheenei, nu că ai greşit, că toţi greşim şi nu-i nimeni fără de păcat, decât numai unul Dumnezeu, ci pentru că n-ai voit a te pocăi şi a te ruga Judecătorului înainte de sfârşitul tău. Iar dacă, fugind de păcat, vei plăcea Domnului, o, de câte bunătăţi te vei îndulci! Pentru că, întorcându-te la El înainte de sfârşit, vei afla pe Judecătorul milostiv şi te vei învrednici fericirii şi cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu şi veselia cea pururi fiitoare. Pe care şi nouă tuturor fie a le dobândi, prin Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Proloagele, volumul I, luna ianuarie, ziua a 17-a, Intru aceasta zi, povestire despre Sfantul Antonie.