Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină

Când privesc la scaunul acesta, care este lipsit de Dascălul, mă bucur şi lăcrimez; lăcrimez pentru că nu văd pe Părintele de faţă şi mă bucur că a mers pentru mântuirea noastră, să răpească din mânia împărătească atâta popor.

Aceasta şi vouă vă este podoabă, şi aceluia coroană. Vouă podoabă, căci astfel de Părinte aţi dobândit şi aceluia coroană, căci către fii arată atâta dragoste părintească, şi, precum a zis Hristos, cu lucrurile a adeverit-o. Căci auzind că Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi, s-a dus să-şi puie sufletul său pentru noi toţi, cu toate că multe erau cele ce-l opreau pe el să meargă. Şi întâi vârsta, căci a ajuns la bătrâneţele cele mai de pe urmă, apoi neputinţa trupului, vremea anului şi apropierea sfântului Praznic. Pe lângă acestea şi unica lui soră, care se află la răsuflările cele mai de pe urmă. Dar a trecut cu vederea şi rudenia cea după trup, şi bătrâneţele, şi neputinţa, şi asprimea vremii, şi greutatea călătoriei şi pentru voi şi pentru mântuirea voastră toate aceste legături le-a rupt. Şi ca un tânăr, aleargă acum bătrânul cu osârdie, ca un înaripat…

Deci să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, ci să ne rugăm, să ne smerim şi solire să facem către Împăratul cel de sus cu multe lacrimi. Avem şi postul ajutător, care îndreptează mijlocirea noastră.  Şi precum, trecând iarna şi arătam du-se  primăvara,  corăbierul trage corabia la larg,  ostaşul îşi şterge armele şi-şi găteşte calul de război, plugarul îşi ascute secera,  călătorul,  îndrăznind,  se  apucă  de  îndelungată  călătorie şi luptătorul se dezbracă şi gol iese la luptă, aşa cu adevărat şi noi  –  arătându-se postul ca o primăvară duhovnicească ştergem armele ca nişte ostaşi, ca nişte plugari să ascuţim secera, ca nişte cârmaci să stăm    împotriva valurilor poftelor celor necuviincioase şi a gândurilor, ca nişte călători să începem călătoria ce duce la cer şi ca nişte luptători să ne dezbrăcăm la lupte.

Credinciosul este şi ostaş,  şi plugar, şi corăbier, şi călător şi luptător. De aceea şi Pavel zice: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva  începătoriilor,  împotriva stăpâniilor… Pentru aceea, luaţi toate armele lui: Dumnezeu…” (Efes. 6, 12, 13).

Ai văzut pe ostaşul. Şi dacă eşti luptător, gol trebuie să intri în luptă. De eşti ostaş, întrarmat la rând ţi se cuvine să stai. Deci cum este cu putinţă să fie acestea amândouă, adică şi gol şi îmbrăcat ? Cum ? Eu vă voi spune. Dezbracă-te de lucrurile vieţii acesteia şi te faci luptător. Îmbracă-te cu armele cele duhovniceşti şi te faci ostaş.

Aruncă de la tine grijile acestei vieţi, că este vremea de luptă. Îmbracă-te cu armele cele duhovniceşti,   căci  război  cumplit  avem noi  împotriva  dracilor. Pentru aceasta şi gol trebuie să fii, ca să nu aibă de ce ne apuca diavolul când se luptă cu noi şi înarmat peste tot,  ca nici dintr-o parte să nu primim vreo rană primejdioasă.

Lucrează-ţi ca plugarul sufletul tău, tăind mărăcinii şi semănând cuvântul bunei credinţe şi îngrijind cu multă silinţă răsadurile cele bune al filozofiei, şi astfel te faci plugar. Şi aşa va zice către tine Pavel: ,,Cuvine-se ca plugarul ce se osteneşte să mănânce el mai întâi din roade” (II Tim. 2, 6). Acest meşteşug şi el îl întrebuinţa, căci zice către corinteni: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Cor. 3, 6).

Ascute secera ta prin post, pe care ai tocit-o prin îmbuibare, începe călătoria care duce către cer, şi călătoreşte pe drumul cel strâmt şi îngust. Dar cum vei putea şi să începi şi să călătoreşti? Chinuindu-ţi trupul şi robindu-l. Căci mare împiedicare face trupul cel gros de îmbuibare în mersul pe calea cea strâmtă.

Potoleşte valurile poftelor celor necuvioase, depărtează viforul gândurilor celor rele, salvează corabia, arătând multă iscusinţă, şi te-ai făcut corăbier. Şi a tuturor acestora pricină şi dascăl ne este nouă postul. Iar post nu zic pe cel de obşte, ci postul cel complet şi cu luare aminte; nu numai depărtarea de bucate, ci şi cea de păcate.

Şi ca postul să folosească pe cei ce postesc: nu este de ajuns numai să se depărteze de bucate, ci să se facă după legea cea cuviincioasă. „Că luptătorul nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim. 2, 5). Deci ca nu suferind osteneala postului, să pierdem cununa, să învăţăm cum şi în ce chip trebuie să facem lucrul acesta. Căci şi fariseul acela a postit, dar după postul lui s-a arătat pustiu şi lipsit de roadele cuvenite. Vameşul n-a postit, dar a întrecut pe cel ce a postit, ca de aici să cunoşti că nici un folos nu vom avea din post dacă pe lângă el nu vor urma şi celelalte fapte bune.

Au postit şi ninivitenii şi au atras dragostea lui Dumnezeu spre ei.

Au postit şi iudeii, dar nimic n-au câştigat, ci mai mult s-au osândit.

Deci de vreme ce aşa de mare este primejdia postului la cei ce nu ştiu cum trebuie să postească, să ne învăţăm legile lui, ea să nu alergăm în zadar, nici să batem vântul, nici să facem război, luptându-ne cu umbrele.

Postul este doctorie. Dar doctoria, cu toate că de cele mai multe ori este folositoare, totuşi ea se face câteodată nefolositoare din pricina neiscusinţei celui ce o întrebuinţează. Pentru că trebuie să se ştie şi vremea în care se cuvine a pune această doctorie, şi măsura ei, şi starea trupului care o primeşte, şi locul, şi vremea anului, şi hrana cuviincioasă şi multe altele. Şi una măcar de se trece cu vederea, se vor vătăma toate celelalte. Şi dacă unde trebuie să vindecăm un trup avem trebuinţă de atâta luare aminte, cu mult mai multă luare aminte este nevoie când ne silim pentru suflet, ca să-l vindecăm de gânduri, cercetând toate cu deadinsul.

Deci să vedem cum au postit ninivitenii şi s-au izbăvit de pedeapsă ? Oamenii şi dobitoacele să nu pască, zice. Ce grăieşti, spune-mi ? Şi dobitoacele postesc şi caii şi asinii se îmbracă cu sac ? Da, zice. Căci precum de moare vreun bogat, nu numai pe slugi şi pe slujnice le îmbracă în negru, ci rudeniile aceluia şi pe cai îi îmbracă cu sac, poruncind slujbaşilor ca să-i aducă şi pe ei la mormânt, arătând prin aceasta mărimea tristeţei şi trăgând pe toţi spre milă. Aşa şi cetatea aceea, auzind că se va prăpădi, au îmbrăcat cu sac şi dobitoacele şi sub jugul postului le-au pus.

Şi fiindcă nu este cu putinţă ca dobitoacele să cunoască prin cuvânt mânia lui Dumnezeu, atunci s-o cunoască cu foamea. Că de se va prăpădi cetatea, nu numai noi, locuitorii, vom avea un mormânt de obşte, ci şi dobitoacele împreună cu noi. Deci dacă toţi se vor împărtăşi de pedeapsă, atunci toţi să se împărtăşească şi de post. Şi au făcut aceştia un lucru pe care şi proorocii l-au făcut. Văzând că se va aduce din cer vreo pedeapsă nesuferită şi că sunt nevrednici de iertare sau îndreptare, plini de ruşine, pentru păcatele lor, să îndrăznească a milostivi pe Dumnezeu, şi neavând ce să facă, nici de unde să dobândească îndreptare, aleargă la dobitoace, şi jelind moartea acelora, înalţă rugăciuni, pomenind ticăloasa şi jalnica lor pierzare.

Odinioară cuprinzând foamete pe iudei, multă secetă făcându-se şi toate prăpădindu-se, unul din prooroci zicea: „Sărit-au juncile în ieslele lor… Plâns-au cirezile boilor, că n-aveau păşune… Şi toate dobitoacele câmpului au căutat spre Tine, că au secat izvoarele apelor” (Ioil 1, 17, 18, 20). Iar altul plângând relele aduse de secetă, zicea : „Cerbii în ţarină au fătat şi au părăsit puii, pentru că nu era iarbă. Colunii de prin codrii au stat şi au tras vânt, slăbit-au ochii lor pentru că nu era verdeaţă” (Ierem. 14, 5, 6). Iar astăzi aţi auzit pe Ioil, care zicea: „Adunaţi pruncii care sug ; să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 16). Pentru care pricină, spune-mi, cheamă la rugăciune vârsta cea fragedă ? Iată pentru ce. De vreme ce toţi veniţii în vârstă desăvârşită au întărâtat şi mâniat pe Dumnezeu, de aceea vârsta cea neatinsă de păcate, să roage pe Cel mâniat.

Şi despre acestea destul. Să vedem ce s-a făcut de a încetat mânia aceea ? Oare numai postul şi sacul ? Nicidecum, ci schimbarea întregii vieţi. De unde este arătat aceasta? Din însăşi cuvintele prooroceşti. Că acela ce a vorbit despre urgia lui Dumnezeu şi despre postul acelora, vorbeşte şi despre împăcare, arătând pricina ei şi zicând: ,,Şi a văzut Dumnezeu lucrurile lor?”. Care lucruri ? Că au postit? Că s-au îmbrăcat cu sac? Nici una dintre acestea. Ci trecându-le sub tăcere a adaus: „Că s-au întors fiecare de la căile lui cele rele; şi i-au părut rău lui Dumnezeu pentru răul, care a zis să le facă lor” (Iona, 3, 10).

Vezi că nu postul i-a răpit din primejdie, ci schimbarea vieţii lor a făcut pe Dumnezeu blând şi milostiv către ei. Şi acestea le-am zis nu ca să necinstim postul, ci ca să-l cinstim. Şi îl cinstim nu numai cu depărtarea de bucate, ci şi cu ferirea de păcate. Că cel ce reduce postul numai la depărtarea de bucate, acela îl necinsteşte.

Arată-mi postul tău prin lucruri.

Prin care, vei zice?

De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.

Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.

Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.

Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile  fărădelegii.

Să postească  ochii,  învăţându-se  să  nu  caute niciodată la feţe frumoase,  nici să iscodească cele străine.  Că hrană a ochilor este  privirea.  Dacă  privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.

Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm  şi de cele oprite.

Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.

Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să  nu primeşti”.

Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm  de carne  de pasăre şi  de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi  muşcăm.

Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi  a  muşcat  trupul  vecinului.

Pentru  aceasta  şi Pavel a îngrozit, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5,  15).

Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în  suflet,  stricând numele  cel bun al aproapelui.  Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia,  şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.

Nu vei auzi pe cei necredincioşi  când zic: Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.

Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai  făcut,  vrăşmaş  şi  pizmiaş făcându-ţi-l.  Iar pe tine  te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.

Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.

Chiar de vei spune adevărul prin clevetire,  vei  avea vină.  Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul,  dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.

Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează,  roagă-te lui  Dumnezeu    pentru el, ia-l deosebit şi  îndeamnă-l,  sfătuieşte-l,  roagă-l.

Aşa  şi  Pavel  făcea,  căci zice: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste  către cel ce a greşit  încredinţează-l că,  aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.

Apucă-i picioarele şi sărută-i-le,  nu te ruşina  dacă voieşti  cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.

Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).

Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.

Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?

Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.

Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale  noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum dinadinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.

Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.

Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.

Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice: „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).

Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.

De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşeala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători  de bine.

Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.

Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale?

Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm grijă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.

Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.

Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărî Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.

Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.

Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.

Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.

Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Că iată numai un om s-a ocărat şi toţi ne temem şi ne cutremurăm, şi cei ce au ocărât şi cei care cu nimic nu se simt vinovaţi. Dar Dumnezeu în toate zilele se ocărăşte. Şi ce zic în toate zilele ? În toate ceasurile cu adevărat. Şi de cei bogaţi şi de cei săraci, de cei ce sunt în odihnă şi de cei ce sunt în necaz, de cei ce fac ispite şi de cei ce le sufere; dar nimeni nu se îngrijeşte de aceasta.

De aceea a îngăduit Dumnezeu ca să se ocărască omul cel asemenea nouă, ca din primejdia ce a venit de la ocara aceasta, să cunoşti iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi deşi s-a făcut aceasta numai o dată, totuşi nu nădăjduim să dobândim iertare sau îndreptare.

Dar Dumnezeu pe Care în toate zilele Îl mâniem, şi, de la păcate nu ne întoarcem, suferă cu toată îndelunga răbdare. Ai văzut ce mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu ? Şi cu toate că cei ce au făcut nelegiuirea aceasta au fost prinşi, puşi în temniţă şi pedepsiţi, dar însă tot ne temem. Încă n-a auzit cel ce a fost ocărât, nici n-a dat vreo hotărâre şi toţi tremurăm. Iar Dumnezeu în toate zilele aude ocările cele îndreptate asupra Lui şi nimeni nu se întoarce.

Şi aşa de blând şi iubitor de oameni este Dumnezeu, încât de ajuns este să-I spui numai păcatul şi te-a dezlegat de vină.

Dar la oameni dimpotrivă; atunci când cei vinovaţi vor mărturisi, mai mult se pedepsesc. Lucru care şi acum s-a făcut. Şi unii au fost pierduţi cu fierul, alţii cu focul, iar alţii au fost daţi la fiare şi aşa s-au prăpădit. Şi nu numai bărbaţi, ci şi copii. Şi nici vârsta cea fără de vreme, nici faptul că a fost făcut de poporul cel simplu, nici că cei ce au îndrăznit erau cuprinşi de turbare drăcească, nici dajdia ce se părea că este prea mare, nici sărăcia, nici că au greşit toţi de obşte, nici faptul că s-au făgăduit ca niciodată să nu mai îndrăznească unele ca acestea şi nici altceva nu i-a izbăvit pe ei, ci fără de nici o iertare erau duşi la pieire. Şi pe cei vinovaţi îi duceau ostaşi înarmaţi, păzindu-i din amândouă părţile, ca nu cumva să-i răpească cineva. Mamele lor mergeau în urmă, văzând de departe pe fiii lor cum îi taie şi nu îndrăzneau să plângă, căci frica biruia plânsul şi temerea stăpânea firea.

Căci, precum oamenii de pe uscat când văd pe cei ce se îneacă cu corabia, se tânguiesc, dar nu se pot apropia să-i scape de la înec, tot aşa şi aici, maicile fiind oprite de ostaşi, ca de nişte valuri, nu numai nu îndrăzneau a se apropia, ci se temeau şi a lăcrima. Oare pricepeţi de aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât este de neajunsă ? Cât este de nemărginită? Cum covârşeşte tot cuvântul ? Că aici cel ce s-a ocărât este de aceiaşi fire cu cei ce au îndrăznit şi numai odată i s-a întâmplat a-ceasta, nu de faţă fiind el, nici văzând sau auzind dar nici unul din cei vinovaţi n-a dobândit iertare.

Iar la Dumnezeu nimic din acestea nu putem zice. Că aşa de mare este deosebirea între om şi Dumnezeu, încât cuvântul nu poate arăta. El în toate zilele este ocărât, fiind de faţă, văzând şi auzind, dar n-a slobozit vreun fulger, nici a poruncit mării să acopere pământul şi să-i înece” pe toţi,  nici pământului n-a poruncit să se deschidă şi să înghită pe toţi ocărâtorii dar sufere, rabdă îndelung şi Se făgăduieşte să ierte pe cei ce L-au ocărât, numai de se vor pocăi şi se vor făgădui că nu vor mai face acestea. Cu adevărat acum este vremea potrivită a   striga: ,,Cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui?” (Ps.  105, 2).

Câţi nu numai că înjosesc chipul lui Dumnezeu, dar îl şi calcă ? Când sugrumi    pe cel sărac, când îl dezbraci, când îl tragi la judecată, calci chipul lui Dumnezeu. Şi ascultă pe Pavel, care zice: ,,Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind  chip şi slavă a lui Dumnezeu”  (I. Cor. 11, 7) şi pe însuşi Dumnezeu: ,,Să facem om după chipul şi  după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Şi de vei zice că omul nu este de aceiaşi fiinţă cu Dumnezeu, îţi voi zice şi eu că nici arama statuii împăratului nu era de aceiaşi fiinţă cu împăratul, dar au fost pedepsiţi cei ce au îndrăznit s-o strice. Pentru aceasta şi oamenii, deşi nu sunt de aceiaşi fiinţă cu Dumnezeu, dar sunt chipul Lui, trebuie să fie cinstiţi. Iar tu pentru puţin aur îi calci, îi sugrumi, îi târăşti la judecăţi şi nici o pedeapsă nu ai primit până astăzi.

O, de s-ar face vreo schimbare bună şi dreaptă! Dar mai înainte spun şi mărturisesc, că de va trece norul acesta şi noi în aceiaşi lenevire vom rămânea, pedepse mult mai cumplite vom suferi decât cele ce se aşteaptă acum. Şi nu mă tem atâta de urgia împăratului, pe cât mă tem de lenevirea voastră. Că nu este de ajuns, spre îndreptare, a face litanie şi rugăciune două-trei zile, ci trebuie să ne; schimbăm desăvârşit viaţa şi depărtându-ne de răutate, să petrecem totdeauna în fapta bună.

Căci precum cei bolnavi, de nu vor păzi totdeauna buna rânduială, nici un folos nu le este din regimul cel de două sau trei zile, la fel şi cei ce greşesc, de nu vor fi totdeauna treji şi înfrânaţi, nu vor dobândi nimic din îndreptarea cea de două-trei zile. Şi precum cel ce se spală şi iarăşi în noroi se întina, cu nimic nu s-a folosit, aşa şi cel ce trei zile s-a pocăit şi la cele dintâi s-a întors, nimic n-a dobândit. Deci nu ceea ce facem totdeauna să facem şi acum. Că de multe ori cuprinzându-ne cutremure, foamete şi secetă, trei-patru zile ne înţelepţim şi mai blânzi ne facem, apoi iarăşi la cele dintâi ne întoarcem.

Pentru ca să ne înţelepţim s-au întâmplat acestea. Şi dacă până acum am petrecut rău, măcar de acum înainte să petrecem în evlavie, temere şi blândeţe, ca să nu avem trebuinţă de altă bătaie. Oare nu putea Dumnezeu să oprească cele ce s-au făcut ? Dar le-a slobozit, ca pe cei ce-L defăima, cu frică de la cel asemenea lor să-i înţelepţească. Şi să nu-mi zică cineva, că mulţi din cei vinovaţi au scăpat, iar din cei nevinovaţi mulţi au căzut. Acestea de multe ori le aud, nu numai pentru zarva aceasta, ci şi pentru alte întâmplări şi nevoi.

Deci ce voi vorbi către cei ce zic unele ca acestea ? Deşi cel ce a fost prins era nevinovat pentru zarva aceasta, dar alt păcat cumplit a făcut cândva şi neschimbându-se, a fost pedepsit pentru răzmeriţa aceasta. Că are obicei Dumnezeu să facă aşa. Când greşim nu ne pedepseşte îndată, ci ne mai Iasă, dându-ne vreme de pocăinţă, ca să ne îndreptăm şi să ne schimbăm. Dar noi fiindcă nu am fost pedepsiţi după păcat şi socotind că şi păcatul s-a şters, când nu gândim, atunci suntem prinşi. Aceasta se face ca să nu nădăjduim că vom scăpa, după ce am păcătuit, nepedepsiţi, de nu ne vom schimba, ci să ne învăţăm că atunci când nu ne aşteptăm, vom cădea în cursă.

De aceea de vei greşi şi nu vei fi pedepsit, să nu te înşeli că ai scăpat de pedeapsă, ci mai mult să te temi, ştiind că uşor îi este lui Dumnezeu, ori când va voi, să te pedepsească. Iată pentru aceasta atunci nu a fost pedepsit, ca să-i dea vreme de pocăinţă. Deci să nu zicem că cutare fiind nevinovat a căzut, iar celălalt a scăpat fiind vinovat. Că şi cel nevinovat a căzut, precum am zis, pentru alte păcate. Iar cel ce a scăpat acum, de nu se va schimba, în altă cursă se va prinde.

Dacă aşa ne vom afla, nu vom uita niciodată păcatele noastre, ci pururea, temându-ne şi cutremurându-ne ca nu cumva să fim pedepsiţi, ne vom aduce aminte degrab de ele. Că nimic altceva nu obişnuieşte să ne aducă aminte de păcat, ca pedeapsa şi osânda. Acest lucru este arătat şi de fraţii lui Iosif. După ce au vândut aceia pe Dreptul şi a trecut treisprezece ani, când au fost trimişi de tatăl lor să cumpere grâu din Egipt şi au fost învinuiţi de Iosif fratele lor că sunt iscoade; fiind în primejdie şi-au adus aminte de păcat şi ziceau: „Aşa este, că în păcate suntem pentru fratele nostru Iosif” (Fac. 42, 21). Vezi cum frica le-a adus aminte de acea greşală. Când greşeau nu simţeau, iar când urma să vină pedeapsa, atunci şi-au adus aminte de, greşală.

Deci acestea toate ştiindu-le să facem schimbare şi îndreptare a vieţii noastre şi mai înainte şi după izbăvirea de frica ce ne stă asupră-ne, să purtăm grijă de evlavie şi de fapta bună.

Acum trei porunci voiesc să vă rânduiesc, ca prin ele, în postul acesta să vă îndreptaţi: Pe nimeni să nu vorbiţi de rău; nici un vrăşmaş să nu aveţi, şi să izgoniţi cu totul din gura voastră obiceiul cel rău al jurământului. Şi precum atunci când s-a rânduit dajdie în aur, fiecare mergea acasă şi chemând pe femeie şi pe copii şi pe slugi, a chibzuit cu ei şi s-a sfătuit de unde va plăti această dajdie, aşa să facem şi la cele duhovniceşti.

Mergând acasă fiecare să cheme pe femeie şi pe copii şi zicându-le că s-a rânduit dajdie duhovnicească astăzi, dajdie prin care se va face o oarecare uşurare a nevoilor acestora, dajdie care pe cei ce o vor plăti nu îi face săraci, ci mai bogaţi, dajdie care spune ca să nu avem nici un vrăşmaş, să nu vorbim de rău pe nimeni şi să nu ne jurăm nicidecum, să chibzuiască, să se îngrijească, să se sfătuiască cum să plătească această dajdie.

Şi aşa împlinind aceasta, să punem toată osârdia, aducându-ne; aminte unii altora, îndreptându-ne unii pe alţii, ca să nu mergem acolo datori, cum au pătimit fecioarele cele nebune, şi să pierdem mântuirea. Dacă astfel ne vom pune în rânduială viaţa noastră, mă pun chezaş şi vă făgăduiesc că vom avea o oarecare uşurare a necazului ele faţă şi ceea ce este mult mai mare decât toate, că vom dobândi bunătăţile cele viitoare.

Trebuia ca toate poruncile să vi le rânduiesc, dar socotesc că acest chip al îndreptării este cei mai bun, adică să împlinim poruncile pe rând. Că precum lucrătorul de pământ îşi sapă holda câte puţin şi aşa ajunge la sfârşit, aşa şi noi de ne vom pune aşezământ ca în cele patruzeci de zile ale postului să păzim aceste trei porunci cu dinadinsul, pentru a ajunge la obiceiul cel bun. Apoi cu mai multă uşurinţă vom merge şi la celelalte. Şi ajungând la vârful filosofiei, vom trece viaţa aceasta cu bună nădejde, iar în ceea ce va să fie vom sta cu multă îndrăzneală înaintea lui Hristos şi ne vom îndulci de bunătăţile cele negrăite, de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

din „Omilii si cuvantari”

CUVÂNT LA DUCEREA EPISCOPULUI FLAVIAN PENTRU SOLIE LA  ÎMPĂRATUL ÎN FAVOAREA CETĂŢII. ŞI CARE ESTE POSTUL CEL ADEVĂRAT ; ŞI CUM CA MAI RĂU ESTE A JUDECA, DECÂT A MÂNCA CARNE DE OM. ŞI PENTRU CEI CE S-AU JUNGHIAT PENTRU ZARVĂ; ŞI CĂTRE CEI CE SUNT ÎNTRISTAŢI PENTRU CĂ S-AU PRINS MULŢI DIN CEI NEVINOVAŢI.