Cum a fost scrisă Biblia şi care este raportul ei cu Tradiţia
Am scris şi mai înainte despre raportul dintre Scriptură şi Tradiţie, dar acea abordare este una mai mult dogmatică şi nu ţine cont de polemica ortodoxă cu sectarii la acest capitol. De aceea am considerat oportun să fixez în scris şi alte câteva idei importante în dialogul nostru cu cei care contestă autoritatea Sfintei Tradiţii, mergând pe principiul eronat „sola Scriptura” („doar Scriptura”). De la bun început trebuie să fim atenți şi să nu cădem în plasa pe care o aruncă sectarii în predicile lor, făcând confuzia între Sfânta Tradiţie şi obiceiurile populare sau tradiţiile locale (indiferent de natura lor), pentru a-i abate şi pe ortodocşi de la percepţia corectă cu privire la Sfânta Tradiţie a Bisericii, despre care am vorbit în articolul precedent. Cei care încă au neclarităţi la acest subiect (implicit la noţiunea de „Tradiţie”) să citească articolul de mai sus şi alte izvoare, dorind ca, în cele ce urmează, să spun câteva cuvinte despre modul în care a fost scrisă Sfânta Scriptură şi cum a fost ea transmisă şi a ajuns până la noi.Mă voi referi în special la Scriptura Noului Testament, pentru că fiind creştini, mesajul nou-testamentar ne preocupă mai mult, fără a desconsidera Vechiul Testament, chiar dacă „umbra Legii a trecut” (cf. II Cor. 5:17; Romani 7:6; Galateni 3:11 ş.a.). Bineînțeles şi înainte de Hristos a existat o Tradiţie Sfântă (în sensul că transmitea pe cale orală un „mesaj sfânt”), căci de la Adam până la Moise nu s-a scris nimic. Mai mult decât atât, în Noul Testament se fac referiri la evenimente de dinainte de Hristos, dar care nu sunt consemnate în Scriptura Vechiul Testament, de unde reiese că Apostolii le ştiau din Tradiţia religioasă iudaică care, e drept, avea şi unele învăţături născocite de către „învăţătorii de Lege (rabinii)” – lucru condamnat de Mântuitorul (cf. Marcu 7:9) – dar, pe de altă parte, această Tradiţie (în mare măsură nescrisă) reflecta viaţa poporului evreu şi relaţia acestuia cu Dumnezeu. Evreii aveau, de exemplu, cărţi cu rugăciuni pentru diferitele momente din zi (pentru Templu şi Sinagogă) sau cu ocazia diferitelor sărbători, şi textul multora din ele nu se regăseşte în cărţile biblice ale Vechiul Testament. Aceste rugăciuni, nescrise în Biblie, erau valabile sau nu? Sigur că da şi chiar, la un moment dat, ele au influențat rugăciunile primilor creştini. „Îngăduinţa divină” de a se infecta într-o anumită măsură Tradiţia religoasă iudaică, vorbeşte mai degrabă despre caracterul nedesăvârşit al Legii Vechi, care era doar o „călăuză spre Hristos” (Galateni 3:24-25), mai ales că în lume încă nu se pogorâse Duhul Sfânt, Care este „Duhul Adevărului” şi care ne călăuzeşte şi pe noi la „tot adevărul” (Ioan 16:13). Alta este însă situaţia în Legea Harului. Tocmai datorită Cincizecimii şi prezenţei Sfântului Duh şi a lui Hristos în Biserică, nu putem vorbi despre o pervertire în timp a esenţei Tradiţiei creştine (şi vorbim anume de esenţă); căci Tradiţia, fiind un fel de filtru, nu a permis să se înrădăcineze în Biserică ceva contrar Evangheliei, dar nici nu a lăsat mesajul şi lucrarea Evanghelie încremenite odată cu moartea ultimului Apostol. Din acest punct de vedere, Tradiţia reprezintă propovăduirea şi trăirea Evangheliei în istorie, sub călăuza Duhului Sfânt. Biserica, prin „sabia Duhului” a tăiat de fiecare dată orice învăţătură străină, fixând cu timpul în scris tot ceea ce Apostolii şi urmaşii lor a învăţat prin viu grai, şi toate aceste învăţături (nebiblice), alături de textele biblice, constituie împreună plinătatea învăţăturii Bisericii. Scriptura fără Tradiţie nu este completă, iar Tradiţia fără Scriptură nu este valabilă, căci ele doar împreună reprezintă întregul. Bineînțeles doar Biserica Adevărată (Ortodoxă), care este de la Apostoli, moşteneşte acest întreg curat şi nepătat, iar cei care nu-l au deloc sau îl au în forme pervertite sau incomplete, nu sunt Biserică şi în Biserică.
Iar acum revin la ideile despre scrierea şi transmiterea textului Noului Testament:
1. Hristos nu a scris nimic, iar Apostolii, aşa cum se poate foarte limpede vedea chiar din Scriptură, şi-au scris doar o mică parte din învăţătura pe care o propovăduiau (Cf. Ioan 20:30-31; Filip. 4:9; II Tes. 2:15şi 3:6; II Tim. 1:13 şi 2:2; II Ioan 12 şi III Ioan 13-14) şi au scris-o în nişte situaţii concrete şi unor comunităţi concrete. Acest fenomen este specific şi Vechiului Testament, dar mai cu seamă Noului Testament.
2. Iniţial exista doar predica orală ca învăţătură a Bisericii. Puţin mai târziu, în sânul Bisericii, ca un rezumat (dar nu sistematic, ci de conjunctură) al Tradiţiei a apărut Scriptura. Ca prim document evanghelic scris, Scriptura Noului Testament are autoritate supremă în Biserică, dar nicidecum unică, ci numai împreună cu Tradiţia, căci o bună parte din învăţătura Apostolilor nu a fost consemnată de ei în scris, dar asta nu înseamnă că noi nu avem nevoie de ea sau că ar fi de prisos. Încă din vechime s-a fixat un principiu clar: Biserica primeşte şi trasnmite doar o învăţătură care nu contravine Scripturii, dar nu respinge învăţătura care este în acord cu Scriptura.
3. Comunităţile din primele veacuri nu aveau textul Sfintei Scripturi, decât poate anumite fragmente (epistole sau evanghelii) din ea. După concepţia protestantă, mântuirea acestora era pusă în pericol, căci nu aveau posibilitatea să studieze Biblia integral sau poate deloc (mai ales că majoritatea covârşitoare a omenilor nu ştia să citească), dar iată că nu a fost aşa. Ei se mântuiau învăţând cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul predicii şi al Tradiţiei orale, care conţinea multe alte învăţături nescrise în Scriptură.
4. Primele colecţii de cărţi au fost realizate de unii ierarhi şi teologi ai Bisericii. Ei erau episcopi, preoţi, diaconi sau monahi (trepte nerecunoscute de sectari – !). Anume clericii, în baza Tradiţiei şi fiind luminaţi de Duhul Sfânt, ştiau care carte este canonică, cine a scris-o, cui a fost destinată etc. Aceste date, de cele mai multe ori nu sunt scrise în cărţile Noului Testament. Sectarii le-au preluat de la noi, iar noi le-am moştenit prin Tradiţie…
5. Abia în secolul al IV-lea (secol mult blamat de sectari), în cadrul Sinoadelor episcopale, Biserica fixează definitiv Canonul biblic de astăzi. Mai departe episcopii, preoţii, dar mai ales monahii din mănăstiri au copiat aceste texte şi aşa ele au ajuns până astăzi. Biserica avea grijă să înlăture variantele de text care erau greşite şi în dezacord cu majoritatea textelor existente, şi să transmită doar textul adevărat (pur), moştenit de la Apostoli.
6. Încă din sec. II încep să apară anumite traduceri ale Noului Testament (în Siriacă, iar mai târziu în limba gotă, slavonă ş.a.). Spre deosebire de Apus, unde nu era acceptată decât traducerea latină, în Răsăritul Ortodox Noul Testament a fost tradus fără nici un impediment în toate limbile posibile şi puse la dispoziţia tuturor. Uneori sectarii aduc o acuză contrară, dar ea este valabilă doar pentru Apusul latin şi doar parţial. În Răsăritul Ortodox niciodată nu a fost limitat pentru nimeni accesul la Biblie!
7. Apare întrebarea de unde au neoprotestanţii Biblia? În baza la ce ei spun că o anumită epistolă aparţine Sf. Pavel sau altui apostol? De unde ştiu ei că anume aceste cărţi (27 la număr) sunt cele autentice şi nu mai multe sau mai puţine? Desigur toate eceste date ei le au din Tradiţia Bisericii! Dar de ce acceptă doar o parte a acestei Tradiţii? Şi dacă sectarii consideră că Tradiţia este falsă sau falsificată, îi întreb retoric (şi ironic) de ce nu s-ar gândi că poate şi cu textul Scripturii, „popii ăştia bărboşi” (cum zic ei) din sec. IV şi următoarele „i-au înşelat? Nu zic că chiar s-a întâmplat aşa ceva, Doamne fereşte, dar logic ar fi normal ca ei să se gândească la asta, dacă tot spun că „popii” au adus atâtea „inovaţii în credinţă”… În acest caz, din prudenţă, eu le-aş propune să respingă şi Scriptura, mai ales că au luat-o din mâna „popilor” sau să accepte textul şi interpretarea lui, aşa cum a fost ea înţeleasă de Biserică. Şi acest înţeles corect al Evanghelie a fost, este şi va fi doar în Biserica Ortodoxă.
8. Trebuie să se ştie că de fiecare dată când vorbim despre Scriptură şi mesajul ei, avem în vedere de fapt înţelegerea noastră asupra Scripturii şi nu Scriptura însăşi. Această înţelegere are loc în baza unei tradiţii de exegeză biblică, dar şi de viaţă creştină. Până şi neoprotestanţii au o tradiţie proprie de interpretare şi acest lucru este absolut firesc. O Tradiţie de interpretare a Bibliei avem şi noi, numai că a noastră are origini apostolice şi continuitate pe parcursul a 2000 de ani, iar ale lor (uneori foarte diferite şi chiar contradictorii între ele) au apărut în sec. 19 în SUA şi sunt contrare cu modul în care omenirea în general a înțeles Scriptura până atunci sau cel puţin până la reforma protestantă a lui Martin Luther în sec. 16. Deci dacă un sectar spune că el „merge după Biblie”, el nu are nicidecum dreptate, căci merge de fapt după înţelesul personal sau de grup (sectă) al Bibliei. Şi noi când spunem că „mergem după Biblie” avem în vedere de fapt că înţelegem şi trăim Biblia aşa cum au înţeles-o şi trăit-o Sfinţii Bisericii cu care noi suntem în comuniune duhovnicească şi de învăţătură, căci în Biserica Ortodoxă nu se admite o înţelegere particulară a Bibliei, contrară cu înţelesul general al Bisericii.
Iată câteva din ideile pe care am vrut să le scriu şi care sper să fie de folos oricărui ortodox care se confruntă cu sectarii. Sfătuim chiar ca orice discuţie cu sectarii să înceapă anume de la acest subiect (raportul: Scriptură-Tradiţie), pentru că pe el se sprijină totul. Contează foarte mult cum percepe fiecare dintre noi Scriptura. Mai mult decât atât, este greşit să se creadă că absolut orice se poate demonstra pe baza Sfintei Scripturi. În teologia noastră ortodoxă într-adevăr există o serie întreagă de învăţături, mai ales cu referire la cult, care nu pot fi demonstrate exclusiv pe baza Scripturii. Pentru noi aceasta nu este o problemă, pentru că noi nici nu considerăm Scriptura ca singura autoritate a Revelaţiei divine, dar pentru că sectarii nu recunosc Sfânta Tradiţie, noi trebuie să le explicăm acest lucru sau, cel puţin, să-l ştim pentru noi.
Sursa: teologie.net
