Cele 4 puteri ale sufletului

Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu dumnezeiasca Fiinţare. Cunoştinţa aceasta, că firea umană a fost creată „după chip şi asemănare”, este cea mai înaltă plusvaloare a omului faţă de toate fiinţele pe care le-a creat Dumnezeu.

În niciuna din etapele creării făpturii, nu a arătat Făcătorul Dumnezeu atâta bunăplăcere ca la plăsmuirea omului, care, în chip paradoxal, nu s-a săvârşit prin poruncă, precum la celelalte făpturi, la care „El a zis şi s-au făcut” (Ps. 32, 9). Nici locul de sălăşluire a omului nu s-a creat prin poruncă, pentru că „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facere 2, 8). Aşadar, cea mai caracteristică însuşire a sufletului omenesc – care este dumnezeiască suflare de viaţă – este asemănarea cu Creatorul ei. Asta înseamnă că sufletul poate avea în sine dumnezeieştile însuşiri. Tocmai despre acest lucru ne-a înştiinţat Dumnezeu Cuvântul, după Întruparea lui, numindu-ne prieteni şi fraţi, moştenitori ai propriului Său Părinte şi împreună-moştenitori cu El. Ce altceva mai înalt sau mai preţios există, decât să fie omul în chip ipostatic părtaş al rudeniei dumnezeieşti? Dumnezeu ne-a dăruit bunuri „către care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12), după cuvântul Apostolului Petru.

Potrivit învăţăturii Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu, patru sunt puterile sufletului: cugetarea, înfrânarea sau buna înţelepciune, bărbăţia şi dreptatea. Acestea se mişcă prin cele aşa-numite „trei părţi” ale sufletului, şi anume: partea raţională, mânioasă şi poftitoare. Lucrarea cugetării este să stârnească partea mânioasă, lucrarea înfrânării sau a înţelepciunii este să mişte partea raţională spre trezvie şi dreaptă socoteală, lucrarea dreptăţii este să mişte partea poftitoare către virtute şi către Dumnezeu, şi a bărbăţiei este să îndrepte cele cinci simţuri către mişcări raţionale.

Stareţul Iosíf Vatopedinul

Extras din „Convorbiri în Athos”