Descurajarea sufletului este arvuna gheenei

Iarasi, durerea si placerea sunt rele si pentru ca se fac stapane ale omului cazut. Iar stapanirea lor are cele mai nenorocite urmari, pentru ca, pe de o parte, asa cum am vazut, pe una dorind-o si de cealalta fugind, omul cade in pacate si patimi; iar, pe de alta parte, pentru ca ajung tirane si-l fac pana la urma robul lor.

Felul in care vorbeste despre aceasta tiranie Sfantul Maxim este semnificativ; astfel, el spune ca in firea patimitoare a omului cazut „sta puterea placerii si a durerii”, si acestea doua pricinuiesc „domnia silnica a pacatului (prin placere) si stapanirea mortii (prin durere)”

Sfantul Maxim subliniaza indeosebi dominatia pe care o domina pacatul asupra firii omenesti prin latura patimitoare, care tine de nasterile dupa trup, ca una miscata de pacat si miscatoare a pacatului. „Fiindca, asadar, din pricina neascultarii a intrat pacatul, iar din pricina pacatului a intrat in firea omenilor trasatura patimitoare prin nastere, si fiindca neincetat cu aceasta trasatura patimitoare a nasterii prin pacat se improspata prima calcare a poruncii, nu era nadejde de slobozire, firea fiind incatusata, prin plecarea vointei, intr-o legatura rea. Caci, cu cat se silea firea sa se conserve prin nastere, cu atat se strangea mai mult cu latul legii pacatului, avand in sine prima greseala lucrand prin trasatura patimitoare.”

Acelasi parinte insista asupra tiraniei pe care o exercita iubirea de sine asupra omului cazut prin mijlocirea placerii si a durerii. El scrie ca iubirea pe care „fiecare dintre cei ce sunt partasi la firea omeneasca o are in sine, intr-o anumita cantitate si calitate, vie si lucratoare fata de partea lui vazuta, adica fata de trup”, este cea care „il sileste ca pe un rob, prin pofta de placere si frica de durere, sa nascoceasca multe forme ale patimilor, dupa cum se nimeresc timpurile si lucrurile si dupa cum il indeamna felul sau de a fi, cautand sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramana cu totul neatins de durere”. O idee asemanatoare afla si la Sfantul Petru Damaschinul, care pune iubirea de sine sub numele de „voia proprie”. El spune astfel ca cel lipsit de minte „nu poate avea infranare de la placeri sau de la voile care-i plac, nici rabdare la intamplarile dureroase. Ca uneori, implinindu-si voia, cresc in el placerea si mandria, alteori, neputandu-si-o implini si fiind chinuit de durere din pricina aceasta, ajunge silit la inecare si descurajarea sufletului, care sunt arvuna gheenei” Sfantul Petru Damaschinul, ca si Sfantul Maxim, arata ca prin patimi se face vadita puterea pe care o au asupra omului placerea si durerea, hranitoarele si intaritoarele lor.

Lucrarea diavolilor vadeste si ea faptul ca durerea si placerea stapanesc si tiranizeaza firea omeneasca, direct sau indirect.

JEAN-CLAUDE LARCHET