Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu

În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, dar întotdeauna le încredinţa pe toate lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca”, spunea. Uneori, o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să îi strângă, iar pe alţii îi împrăştia vântul.

Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc., şi nu avea nici copii, dar dacă îl întrebai „Cum îți merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: „Slavă pentru toate, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.

Sf. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul 4. Viața de familie, Ed. Evanghelismos