Dacă bârfeşti, chiar dacă nu mănânci nimic, tot în iad te duci

Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?

Extras din ”Viața părintelui Ioanichie Bălan” – Mi-e dor de Cer, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525

Cel ce posteşte de bucate, posteşte zădarnic dacă postul lui nu este însoţit şi de postul celălalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de păcate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pildă, dacă bârfeşti, chiar daca nu mănânci nimic, tot în iad te duci.

Cine osândeşte pe altul, acela e mai vinovat decât cel care nu posteşte, pentru că intră în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne îndeamnă mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. O vorbă odată spusă, nu mai poţi fi stăpân pe ea. Zboară de la tine şi este mereu comentată şi răstălmăcită în toate chipurile. De aceea, ţine-ţi-o pe loc, mai ales când e vorba de un cuvânt rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de asta sunt dinţii şi buzele în faţa limbii, că doar-doar vom putea înfrâna această limbă şi Doamne, Doamne, cât venin şi cât vicleşug ştie ea să verse de multe ori!

Extras din Părintele Sofian, Ed. Bizantina, 2007