Să-ți iei doar cât îți trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil

Acasă

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sânt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Un om obosit pe un drum de ţară vara sub arşiţă, iarna sub troiene, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cît are de pătimit, de rătăcit?

Copiii noștri

Copiii noștri cunosc toți fotbaliștii pe de rost, dar nu știu numele sfântului pe care îl poartă, nici măcar viața acestuia nu o cunosc și, cu atât mai puțin, Crezul sau alte rugăciuni ale pravilei.

Moartea și viața de apoi

Înțelegerea morții e ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire. Sânt oameni care mor foarte liniștiți, calmi. Așa a murit, Dumnezeu să o ierte!, o maică de-a noastră, Tomaida. S-a ridicat din pat cu un zâmbet senin, în timp ce maica însoțitoare plângea, s-a uitat drept înainte și a zis: „Ia uite ce frumos…!”. Apoi s-a uitat cu tristețe în partea stângă și a zis: „Iată, au venit și ăștia ca să-mi vadă sufletul…!”. Apoi s-a întrebat: „Cât mai e până la ora trei?”. „Păi sântem la ora 11 și jumătate”, i-a spus maica din preajmă. S-a liniștit ca omul care se odihnește înainte de o mare călătorie. Apoi la ora 3 s-a stins cu un zâmbet liniștitor pe față. Maicile au dus-o la Iași, acolo de unde era. M-am dus și eu a doua zi, pe la patru și jumătate, maicile erau la priveghi, după obicei și am luat iconița să o sărut… Dar o maică îmi atrăgea atenția că  maica avea o picătură de sânge în loc de lacrimă și n-am mai fost în stare să o sărut. Suferința ei i-a adus desăvârșirea, lacrima de sânge era viața netrăită aici pe pământ, continuată cu viața de apoi…

Omul și lecția iubirii de Dumnezeu

Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești trebuie să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să te gândești că trebue să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-l iubești pe Dumnezeu.

Omul “adevărat”

Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spiritual în primul rând, ca să simplifice viața, să înțeleagă ceea ce trăiește. Omul vrea și trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentațiile sale. Omul care își face un scop în viață din a aduna averi și bani e un om slab, e câștigat de diavol. După ce dobândește averi capătă frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o esență de viață, el păzește comorile calpe ale diavolului, astfel se pune în slujba acestuia.

Omul sub vremi

Omul nostru e neîncrezător total în tot ce are în față. De ce? Pentru că s-a obișnuit să-i decidă altul soarta, nu să și-o decidă el singur, s-a obișnuit să-i spună alții ce să facă, cât să muncească, unde, omul nu mai are viața lui și intimitatea lui, nu mai are rugăciunea lui, s-a îndepărtat de tot ce ține de libertatea lui interioară.

Omul și nevoile sale

Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană și mijloace, frumuseșe și condiții de viață. Să-ți iei doar cât îți trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul sălbatic nu mănâmcă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decât trebuie, de exemplu, s-ar îngrășa peste măsură și l-ar mânca toate celelalte animale ale pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Așa și omul, dacă se împovărează cu mai mult decât îi trebuie, nu mai poate ține pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască demn, pentru că așa l-a lăsat Dumnezeu, și Dumnezeu i-a dat de toate pentru aceasta, i-a pus la îndemână fructele și tot ce este în grădina raiului.

Omul și îngerul

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Extras din ”Cu părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire” – Aforisme, pilde, sfaturi… alfabetar duhovnicesc, Ed. Conta, Piatra-Neamț, 2006