„Hristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti? Cum să fiu sigură că exişti?”

Iisuse…Hristoase…sunt un simplu copil, deşi am împlinit deja 17 ani. Este vârsta adolescenţei, dar nu vreau şi nu mă pot gândi la ea. Îmi vine mult prea greu…

Îţi scriu câteva rânduri. Nu pot fi sigură că le vei primi. Tu nu ai nicio adresă. Nu ştiu unde eşti şi, la urma urmelor, nici cine eşti Tu. Lumea nu îmi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaşte şi nici nu vrea să Te cunoască. Am încercat să aflu cât mai multe despre Tine, dar nu am reuşit aproape nimic. Nici măcar Numele Tău nu este rostit de oamenii din jurul meu. Şi atunci, Hristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti?

Cum să fiu sigură că exişti? Că mă cunoşti, că mă iubeşti, că ai şi pentru mine un rost şi o picătură de iubire? În jurul meu nu Te văd, în cei de lângă mine nu Te simt. Prea mulţi dintre cei care mă înconjoară suferă de egoism, de prefăcătorie, de ură, de laşitate sau de impuritate. Ei nu îmi spun nimic despre Tine. Nu vor să Te caute, să Te simtă, să Te întâlnească. Când îi întreb sau le vorbesc despre Tine, îmi râd ironic în faţă şi mă privesc cu milă sau pur şi simplu cu dispreţ. Nu au timp şi pentru Tine. Poate că nici nu cred în Tine. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor, atât de mici, atât de trecătoare şi atât de josnice…

Şi mă doare următorul fapt: ei par mereu veseli şi pe deplin fericiţi. Zâmbetul apare mereu pe chipurile lor. Par să trăiască din plin. Însă eu nu pot simţi la fel. Poate că nu ştii cât de des mă apasă tristeţea, neputinţa, singurătatea…

Cei care nu au habar de Tine nu ştiu decât să se distreze şi să-şi trăiască din plin viaţa, tinereţea lor. Dar cu mine cum rămâne? Parcă aş avea în suflet un copilaş care se uită în jur, se uită înspre oameni şi îi vine să plângă…nu înţeleg mult prea des cuvinte sau atitudini… de ce încap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere şi de suferinţă? Chiar numai eu trebuie să plâng? Chiar numai eu nu am dreptul să fiu fericită? Oare Tu mă opreşti să nu fiu ca ceilalţi? Şi de ce faci asta? Poate nu înţeleg ce aştepţi de la mine…Poate nu pot discerne voia Ta…

Toţi îmi cer, mă cheamă, aproape că mă obligă să fiu ca ei… Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic…niciun cuvânt măcar! Mă hrănesc cu lacrimi şi iarăşi cu lacrimi… Nu pot plânge în faţa prietenelor mele. Ştii bine că în preajma lor caut să zâmbesc şi să par şi eu fericită. Iar dacă într-o zi chiar nu reuşesc să mă prefac a fi fericită şi tristeţea îmi apasă întreaga fiinţă, mă doare enorm să văd că nimeni nu mă întreabă ce am… Oare chiar nu le pasă?

Lupt cu mine şi mă rog Ţie. Nimeni nu mă învaţă cum şi ce anume ar trebui să Îţi spun. Mă rog unde şi cum apuc. Am ajuns să mă ascund, să mă feresc până şi de propria familie. Părinţii se bucură dacă merg la discotecă, dar nu se bucură să mă vadă rugându-mă. Cine are dreptate, Iisuse? Ei sau eu, un bulgăre de humă ce încercă să fie şi să facă ceea ce prea mulţi nu mai sunt şi nu mai fac?

Despre Tine ştiu că nu poţi decât să ierţi şi să iubeşti. Mai ştiu că fiecare secundă a trecerii Tale pe acest pământ a fost un ocean de suferinţă şi de durere. Nu ai râs nici măcar o singură dată! Poate că s-a întâmplat doar să zâmbeşti uşor… Ştiu sigur că ai plâns; nu pentru Tine, ci pentru alţii. Şi mai ştiu că nu ai promis fericire nimănui pe acest pământ, aici şi acum. Ai promis tot ce pare a fi mai bun şi mai frumos pentru Împărăţia Cerurilor. Dar de ce toate acestea? Chiar nu îmi poţi da nimic şi pentru această tristă copilărie a mea? Chiar nu merit un zâmbet şi o oră măcar de intensă fericire?

Am ajuns ţinta ironiilor şi a râsetelor celor ce mă înconjoară. Dacă aş vorbi murdar şi dacă aş trăi o viaţă infamă şi josnică, nu ar râde de mine. Nu ar vedea ceva deosebit şi nu aş ieşi cu niciun chip în evidenţă. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totuşi, nu aş vrea să fac ceea ce acum mă scârbeşte şi-mi provoacă repulsie…

Oare Tu nu vezi că prea mulţi în jurul meu nu cred în Tine? De fapt, cine mai crede azi în Tine? Mulţi jură că au văzut extratereştri şi ar fi bucuroşi ca aceştia să existe, dar nu prea vor să te accepte şi pe Tine.

Aş vrea să-Ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic…niciun cuvânt. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre. Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!

Dă-mi putere să exist!

Părintelui Paulin de la Putna

Extras din “Iubire, spovedanie, libertate”