Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi!

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la pierzanie veşnică.

Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac; fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac, spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate fi aceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

Sfântul Ioan din Kronstadt

Extras din ”Viaţa mea în Hristos”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pag. 287-289