N-o mai lua pe calea pretenţiilor, că nu, nu stă nimeni; fug ăştia; îi cunosc eu…
De ce să iubesc alte persoane când ştiu că acelora pe care chiar le iubesc cu adevărat nu le pasă? Să sufăr din nou? Pentru ce? E o suferinţă continuă.
Da… Repet: dacă iubirea noastră este o pretenţie, atunci va fi o suferinţă continuă. Încearcă să iubeşti fără să mai pretinzi nimic. Pur şi simplu. A iubi înseamnă să faci o sută de mătănii pentru cineva, pe săptămână. Aşa să-l iubeşti pe Ionel. Pentru Gigel să zici „Doamne Iisuse Hristoase…” de trei sute de ori. Pentru Bogdan să citeşti un Paraclis, da? Pe Vasile să-l dai pe pomelnic la Sfânta Liturghie. Şi-aşa poţi să iubeşti douăzeci de băieţi. Nu se poate, din douăzeci, să nu citească unul un Paraclis pentru tine. Nu se poate, nu? Dar ia-o pe calea asta, maică. N-o mai lua pe calea pretenţiilor, că nu, nu stă nimeni; fug ăştia; îi cunosc eu…
Schimbă modul de a privi lucrurile, copila mea. Învaţă să nu mai pretinzi nimic şi nu vei mai suferi. Învaţă să te bucuri, să cânţi, să dansezi, să mulţumeşti, să fugi de păcat…
Monahia Siluana Vlad
Extras din ”Deschide cerul cu lucrul mărunt”, Ed. Doxologia, Iași, 2013, pag. 170-171
