Stăpânit de sine este acela care, suferind din partea demonilor şi a oamenilor vicleni, nu-i bagă în seamă şi nu-i consideră ceva rău

Seninătatea înseamnă nu numai să te păzeşti de lucrurile pătimaşe, dar nici măcar să nu ai dorinţă de ele. Plin de seninătate este acela care a învins patima în toate formele ei, întrucât ea forţează şi atrage omul. Cel senin se ridică mai sus de orice patimă, nu se tulbură pentru nimic în lumea aceasta, nu se teme de suferinţe, de nevoi şi de năpaste, nu se înfricoşează nici de moarte, socotind-o zălog al vieţii veşnice. Stăpânit de sine este acela care, suferind din partea demonilor şi a oamenilor vicleni, nu-i bagă în seamă şi nu-i consideră ceva rău, de parcă altul ar suferi. Fiind proslăvit, el nu se înalţă şi, fiind insultat, nu se mânie, dar ca un copil când este pedepsit, plânge, iar când este mângâiat, se bucură.

Seninătatea nu este o anumită virtute, dar un nume ce uneşte toate virtuţile. Atunci omul este înviat de Duhul Sfânt, pentru că fără El nu este puternic trupul duhovnicesc în care se sălăşluiesc virtuţile. Omul nu poate să se numească senin până nu s-a pogorât Duhul Sfânt asupra lui, până nu s-a curăţit de patimi, fiindcă până atunci el suferă. Dar când Duhul Sfânt coboară asupra omului, atunci El îi uşurează toate greutăţile şi suferinţele, iar omul fără trudă învinge în toate. Dumnezeului nostru slavă în veci! Amin.

Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ

Extras din ”Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură”, Ed. Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, pag. 21-22