Aşa-numiţii psihiatri, ca să nu folosească cuvântul diavol, cel care-l face pe om să se poarte egoist, au găsit alte cuvinte
Omul vindecat, sănătos duhovniceşte, primeşte iluminare de la Duhul Sfânt şi dacă Dumnezeu doreşte, şi îndumnezeire, tot de la harul dumnezeiesc. Omul sănătos duhovniceşte este cel care se află în stadiul iluminării, adică are rugăciunea neîncetată care în forma cea mai deplină a ei este auto-lucrătoare. Adică omul nu mai se roagă, depunând efort personal, ci „aude” înlăuntrul lui rugăciunea pe care o face Duhul Sfânt „strigând: Avva Părinte” (Gal. 4,9).
„În Biserică, subliniază părintele Porfirie, are loc împreunarea dumnezeiască, devenim îndumnezeiţi”. Iubirea Lui vrea să ne facă „dumnezei după har în chip gratuit”. Aceasta o face prin sanatoriul care se numeşte Biserică, cu cei care se lasă sub îngrijirea Lui terapeutică.
Îndumnezeirea este scopul existenţei noastre. Suntem datori, ne învăţa părintele, „să devenim după har necreaţi, să fim părtaşi ai lucrărilor dumnezeieşti ale lui Dumnezeu, să pătrundem în taina îndumnezeirii”. In Biserică participăm la lucrările necreate ale lui Dumnezeu, devenim necreaţi, murind după omul cel vechi şi trăind viaţa lui Hristos, trăind înlăuntrul lui Hristos şi Hristos înlăuntrul nostru (Col. 3, 9; Rom. 6, 6; Efes. 4, 22).
Cel vindecat a reuşit, cu harul lui Dumnezeu, uciderea omului vechi. In Biserică murim pentru trup, pentru patimi şi trăim de pe acum în Rai. Moartea biologică devine „o punte”, ne învăţa Bătrânul, „pe care o vom trece într-o clipită, ca să continuăm să trăim întru lumina cea neînserată”. Prin curăţirea de patimi i se dă omului posibilitatea să devină sălaş al Duhului Sfânt.
Cel vindecat descoperă treptat pe omul cel nou „creat după Dumnezeu” (Efes. 4, 24). Lumina duhovnicească sfântă îl iluminează pe omul care are bună-dispoziţie, dispoziţia pocăinţei, să vadă chiar mai curat păcatele şi patimile lui. în continuare, conlucrează cu el astfel încât, dacă şi acela doreşte, să-l izbăvească de acestea prin pocăinţa deplină şi desăvârşită (Mt. 5, 20). Astfel, omul se „descurcă”, eliberându-se de toate complexele, sentimentele egoiste de inferioritate sau superioritate, de invidie, gelozie, ţinerea de minte a răului etc. şi de dependenţele pe care le-a creat viaţa lui păcătoasă. Fără lumina lui Hristos, care este în acelaşi timp şi lumina Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, omul rămâne „încurcat” sufleteşte, adică egoist şi iubitor de sine.
Cu cât omul trăieşte în Biserică, se curăţeşte, cu cât se înfrânează sau îşi smulge patimile, cu atât se iluminează. Se uneşte cu Dumnezeu, participă la lucrările Dumnezeieşti necreate, devine „dumnezeu după har. „Când suntem cu Hristos, suntem înlăuntrul luminii, şi când trăim în lumină, acolo nu există întuneric. Dar starea aceasta a iluminării nu este permanentă, dacă omul nu ia seama, iarăşi se întunecă.
Smerenia, tânguirea, lacrimile şi în general, lupta duhovnicească sunt cele care păstrează lumina. Rodul Sfântului Duh este evident în omul vindecat duhovniceşte. „In Hristos există toate cele frumoase, toate cele sănătoase”. Omul vindecat ecleziastic descoperă – de multe ori fără să vrea – şi celorlalţi harismele Sfântului Duh, care sunt: „iubirea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Gal. 5,22-23). Neapărat omul vindecat are iubire adevărată, dezinteresată, care este nezidită. Trăsăturile acestei iubiri sunt cele pe care le descrie Sfântul Apostol Pavel în imnul iubirii: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 4-8).
Omul vindecat duhovniceşte nu are angoasă, nici mâhniri, fiindcă şi trupul lui funcţionează normal. Omul care trăieşte în această stare, a sănătăţii duhovniceşti, vieţuieşte în fericirea paradisiacă adevărată încă din timpul acestei vieţi. Trăieşte viaţa lui Hristos, participând la fericirea Lui nemărginită. Harul dumnezeiesc l-a prefăcut pe acest om. In el funcţionează în chip minunat şi sufletul, dar şi trupul. „Atunci se duc toate bolile, spunea fericitul Bătrân Porfirie, nici colită, nici stomac, nici tiroidă, nici nimic altceva”. Sistemul endocrin, ca şi toate celelalte sisteme organice, funcţionează firesc, ca şi întregul trup.
Sănătatea trupească este dependentă de cea duhovnicească. „Aproape toate bolile provin din lipsa încrederii în Dumnezeu, şi aduc cu ele angoasa. Această angoasă este creată de pierderea sentimentului religios”. Dorinţele Părintelui nostru ceresc este să ne mişcăm cu iubire, cu dragoste dumnezeiască faţă de El. Când n-o facem, ne umplem de tristeţe, angoasă şi ne simţim goi, pentru că ne lipseşte harul dumnezeiesc. „Dacă nu aveţi iubire pentru Hristos, dacă nu vă preocupaţi cu lucrurile sfinte, cu siguranţă vă veţi umple de mâhnire, de rău!” Dimpotrivă, omul care nu-şi suprimă pornirea religioasă are sănătate.
Omul vindecat nu trăieşte o viaţă dublă: şi cu Dumnezeu, şi cu lumea-diavolul-omul cel vechi. Este cu neputinţă coexistenţa luminii şi a întunericului. Omul ecleziastic cu adevărat, deoarece are lumina, nu poate să aibă şi întunericul, nici nu poate fi cuprins de întuneric, pentru că are lumina. Omul ecleziastic vindecat crede, adică se încredinţează lui Dumnezeu. In acest fel, îi „adaugă pe toţi şi pe toate” lui Dumnezeu, căci se împacă, se linişteşte.
Sufletul lui este odihnit şi fericit. Omul trăieşte în viaţa paradisiacă, având arvuna Duhului, care strigă în inima lui: „Părinte!” (Rom. 8,15).
Omul vindecat duhovniceşte a depăşit frica morţii şi a iadului. Nu se tulbură la ideea că va muri, pentru că este împreună cu Biruitorul morţii, trăieşte împreună cu Hristos, Care a călcat moartea cu propria Sa moarte.
„De când am devenit călugăr, am crezut că nu există moarte. Astfel, am simţit şi simt mereu că sunt veşnic şi nemuritor. Ce minunat!” mărturisea Părintele Porfirie.
Omul vindecat duhovniceşte niciodată nu încetează să lupte. Chiar şi când păcătuieşte, nu deznădăjduieşte, pentru că există Taina Pocăinţei. „Este posibil să fim foarte păcătoşi, însă dacă ne spovedim, ne citeşte părintele rugăciunea de iertare de păcate şi, în acest fel, suntem iertaţi şi înaintăm spre nemurire, fără angoasă, fără teamă”.
Omul vindecat psihosomatic nu este chinuit de aşa-numitele boli şi probleme psihologice, depresia, fobiile, nesiguranţa, stresul etc.
Astăzi mai ales, oamenii sunt chinuiţi de cele de mai sus pentru că nu încearcă să-L iubească pe Dumnezeu şi se închid în ei înşişi. Sfinţii, care sunt oameni cu adevărat sănătoşi, ne arată calea. Ei înşişi s-au vindecat cu harul lui Dumnezeu şi constituie modele pentru vindecarea noastră. Omul sănătos duhovniceşte, prin rugăciune, prin iubire deplină faţă de Dumnezeu, preface depresia în bucurie. Sfinţii „au aflat modul prin care să prefacă depresia în bucurie”. Au reuşit dăruindu-se lui Dumnezeu. Bătrânul cunoştea foarte multe despre aceste aşa-numite boli psihologice şi despre aşa-zişii psihiatri.
Cel sănătos duhovniceşte are iubire faţă de Dumnezeu şi smerenie, care îl eliberează de auto-conservarea egoistă a depresiei. Rugăciunea lui, care se face „cu dor”, este antidotul depresiei, pentru că această rugăciune conduce la iubirea de Dumnezeu şi la smerenia autentică. Principala cauză a depresiei, a moleşelii, a acediei, a lenei şi în general a aşa-numitelor probleme psihologice este, după cum ne înştiinţează Bătrânul, „egoismul cel mare”. Părintele numea toate problemele psihologice de mai sus, ispitiri demonice. Ele sunt urmările lucrărilor demonice, a influenţelor demonice pe care, cu siguranţă, omul şi le adaugă prin consimţământul liberului arbitru.
Aşa-numiţii psihiatri, ca să nu folosească cuvântul diavol, cel care-l face pe om să se poarte egoist, au găsit alte cuvinte, precum nesiguranţă etc.
Omul sănătos duhovniceşte crede corect, conform dogmelor ortodoxe. Are credinţă dreaptă în Sfânta Treime, în Hristos, chiar şi în lucrurile care au legătură cu diavolul şi cu faptele lui. „Când scoţi învăţătura despre existenţa diavolului, se duc toate lucrurile credinţei noastre!”, mărturisea Bătrânul. Psihiatria războieşte în mod perfid credinţa cea dreaptă, pentru că nu acceptă existenţa diavolului.
Omul vindecat duhovniceşte nu are egoism, nu are voie proprie. El încearcă mereu să aplice voia lui Dumnezeu. Niciodată nu se necăjeşte şi nu se chinuie, pentru că are ascultarea, care este smerenie în fapt. Acest om, spunea Bătrânul, „păstrează totdeauna bucuria lui Hristos chiar şi în lucrurile neplăcute care i se întâmplă”. Omul sănătos duhovniceşte face ascultare şi toate i se întâmplă aşa cum doreşte, pentru că nu doreşte nimic din ale lui, ci mereu ceea ce doreşte Dumnezeu. Cel care are voie şi dorinţe, acesta este chinuit şi se chinuieşte. Omul sănătos duhovniceşte îi odihneşte pe cei din jurul lui, în timp ce bolnavul şi cel stăpânit de diavol îi chinuieşte pe cei din jurul lui, fără să dorească. Omul sănătos duhovniceşte nu cedează gândului rău, de la început. Cel sănătos duhovniceşte nu cere iubire de la ceilalţi, nici să arate interes faţă de el. „Astăzi oamenii cer să fie iubiţi, şi de aceea eşuează. Cel mai corect este să nu te intereseze dacă te iubesc, ci dacă tu-L iubeşti pe Hristos şi pe oameni. Doar în acest fel sufletul se umple!” Totul este ca omul să-L iubească pe Hristos şi toate problemele se rezolvă. Omul sănătos duhovniceşte se roagă neîncetat, căci îl împiedică pe vrăjmaşul să stăpânească asupra lui. Când primeşte atacul demonic, nu se tulbură, ci se roagă. Atunci, observă Bătrânul Porfirie, şi vrăjmaşul se îndepărtează.
Ieromonah Sava Aghioritul
Extras din ”Taina Bisericii după Sfântul Porfirie Kavsokalivitul”, Ed. Egumeniţa
