Despre al treilea fel de tristețe, cea după Dumnezeu, tristețea din pocăință

Atât de frumos explică părintele Simeon Kraiopoulos ce reprezintă pocăința, cum să distingem dacă este reală și nu este rodul fățărniciei, cum se mulează pe sufletul nostru și cum ne primenește interior. Există o sectă care se autotintitulează „pocăiții” dar care în esență n-au absolut nicio legătură cu pocăința, cu rodul pocănței și cu mântuirea sufletului. Citind acest articol din Taina Suferinței vom înțelege ușor care este acea binecuvântată tristețe după Dumnezeu care ne face moștenitori ai Raiului.

Tristețea după Dumnezeu

Vom vorbi acum despre al treilea fel de tristețe, cea după Dumnezeu, tristețea din pocăință, sau cea apărută din experiența pocăinței. Dar ce înseamnă pocăința și cum o trăiește cineva? Să ne străduim să explicăm.

Cel care se căiește o face pentru faptele lui păcătoase, pentru orice păcat, în general pentru greșelile lui, dar această stare omul o trăiește adânc înlăuntrul lui ca pe o durere, ca pe o strivire, ca pe o tristețe. În trăirea aceasta a pocăinței el se întristează că L-a mâhnit pe Dumnezeu, că a păcătuit înaintea Lui, că a fost viclean și I-a înfruntat voința, și acest lucru îl doare.

Astfel, înseamnă că se judecă pe sine însuși, se osîndește și ia hotărârea să-și piardă și viața dacă va trebui, decât să mai săvârșească aceleași păcate. Deci, în această stare, omul simte tristețe multă. Și aș zice că, cu cât mai mult se întristează omul, cu atât este mai bine, nu doar în sensul că se pocăiește mai mult, mai adânc și prin urmare Îi mulțumește lui Dumnezeu mai mult, ci cu cât îl împovărează mai mult tristețea cea după Dumnezeu, cu atât mai mult se izbăvește.

Tristețea diavolească, cea pe care omul și-o creează singur cu ajutorul diavolului îl sufoca pe acesta, îl umple de mâhnire, îl strivește și-l duce la pierire. Tristețea după Dumnezeu, dimpotrivă, îl ușurează pe om, îl mângâie, îl izbăvește.

Desigur, se pare că și ea vine ca o greutate, pentru că și în acest caz omul își simte inima zdrobită, se smerește, suferă, varsă lacrimi, dar în același timp se izbăvește, se ușurează, se mângâie, se eliberează, i se iartă păcatele, se mântuiește și se sfințește. Aș vrea să accentuez că tristețea aceasta este însoțită de pocăință. Adică, nu poate cineva să aibă o asemenea tristețe înlăuntrul lui dacă nu are pocăință și nu poate să aibă o căință adevărată dacă nu are tristețe.

Pocăința adevărată însă este continuă, și așa cum spune Sfântul Isaac și ceilalți Părinți este și pentru începători și pentru cei de la mijloc și pentru cei desăvârșiți.

Pocăința nu este de o singură zi, nu este de câteva zile dacă vreți, sau de câțiva ani, ci este pentru toată viața.

Același sfânt spune: ,,Pocăința este pridvorul, este pregustarea Raiului!” Așa cum cineva se găsește în anticameră și așteaptă să i se deschidă ușa ca să intre în camera de primire unde întâlnește persoana dorită. Dacă pleacă de acolo nu i se deschide ușa și nu va intra.

Asemenea creștinul care vrea să intre în Rai și o face prin pocăință, anticamera paradisului. Întotdeauna se găsește în această stare în fața porții. Până la sfârșitul vieții lui, chiar și sfânt să fie omul și minuni să săvârșească, nu va lipsi din sufletul său pocăința, experiența căinței, tristețea după Dumnezeu.

Aș vrea să spun că această lucrare pornește dinlăuntrul omului, nu din afara lui. Aceasta pentru că omul nu este nici mort, nici apatic, nici nesimțitor, ci atunci când vede și înțelege adevărurile lui Dumnezeu, se îndeamnă pe sine la smerenie, la căință, la izbăvire, acceptă durerea și zdrobirea de inimă.

Dar în cele din urmă pocăința este harisma lui Dumnezeu. Oricât s-ar pocăi omul prin ostenelile lui, oricât ar dori să determine înlăuntrul sufletului său pocăința, dacă nu vine ea singură ca o harismă, dacă nu vine harul lui Dumnezeu să nască înlăuntru căința, nu va fi pocăință adevărată. Omul, oricât s-ar căi, nu poate să se căiască cu adevărat dacă nu vine harul. De exemplu, cineva este plin de păcate și îl vizitează harul care va naște în acel om pocăința, experiența pocăinței, a triseții după Dumnezeu, rodul harului și nu al efortului personal.

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

Extras din ”Taina Suferinței”, Ed. Bizantină, 2007