„Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a și preacurvit cu ea întru inima sa”

FOTO doxologia.ro

Despre duhul curviei și al poftei trupești

A doua lupta o avem împotriva duhului curviei si al poftei trupesti. Pofta aceasta începe sa supere pe om de la cea dintâi vârsta. Mare si cumplit razboi este acesta si lupta îndoita cere. Caci acest razboi este îndoit, aflându-se si în suflet si în trup. De aceea trebuie sa dam lupta din doua parti împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desavârsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea întinsa catre Dumnezeu si cetirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mâinilor, care abia împreuna pot sa opreasca cele neastâmparate ale sufletului si sa-i aduca înapoi de la nalucirile cele de rusine. Mai înainte de toate însa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gândurile murdare, „Caci dintru aceasta purced, dupa cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii” si celelalte. Deoarece si postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia mintii, ca nu cumva, întunecându-se de multimea bucatelor, sa nu fie în stare sa se pazeasca de gânduri.

Deci nu trebuie pusa toata stradania numai în postul cel trupesc, ci si în meditatie duhovniceasca, fara de care e cu neputinta sa urcam la înaltimea neprihanirii si curatiei adevarate. Se cuvine asadar, dupa cuvântul Domnului, „sa curatim mai întâi partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa se faca si cea din afara curata”. De aceea sa ne sârguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta dupa lege si a lua cununa” dupa ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea si nevointa noastra, ci în ajutorul Stapânului nostru Dumnezeu. Caci dracul acesta nu înceteaza de a razboi pe om, pâna nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la înaltimea curatiei. Fiindca lucrul acesta este mai presus de fire si cel ce a calcat întarâtarile trupului si placerile lui ajunge într-un chip oarecare afara din trup. De aceea este cu neputinta omului (ca sa zic asa) sa zboare cu aripile proprii la aceasta înalta si cereasca cununa a sfinteniei si sa se faca urmator îngerilor, de nu-1 va ridica de la pamânt si din noroi harul lui Dumnezeu. Caci prin nici o alta virtute nu se aseamana oamenii cei legati cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupesti, decât prin neprihanire. Printr-aceasta, înca pe pamânt fiind si petrecând, au, dupa cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri.

Iar semnul ca au dobândit desavârsit aceasta virtute, îl avem în aceea ca sufletul chiar si în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nalucirii de rusine. Caci desi nu se socoteste pacat o miscare ca aceasta, totusi ea arata ca sufletul boleste înca si nu s-a izbavit de patima. Si de aceea trebuie sa credem ca nalucirile cele de rusine ce ni se întâmpla în somn, sunt o dovada a trândaviei noastre de pâna aci si a neputintei ce se afla în noi, fiindca scurgerea ce ni se întâmpla în vremea somnului face aratata boala ce sade tainuita în ascunzisurile sufletului. De aceea si Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile boalei, zicând: „Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dânsa, a si preacurvit cu ea întru inima sa”. Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curiosi si desfrânati, cât sufletul cel asezat înauntru, care foloseste rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvântul întelepciunii nu zice: „Cu toata strajuirea pazeste ochii tai”, ci: „Cu toata strajuirea pazeste inima ta”3, aplicând leacul strajuirii mai ales aceleia care foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintâi a curatiei noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui1, adica începutul gândului vatamator prin care acela încearca sa se serpuiasca în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gândului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica învoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neîngaduita. Ci trebuie, precum este scris: „în dimineti sa ucidem pe toti pacatosii pamântului”,2 adica prin lumina cunostintei sa deosebim si sa nimicim toate gândurile pacatoase de pe pamânt, care este inima noastra, dupa învatatura Domnului; si pâna ce sunt înca prunci, fiii Vavilonului, adica gândurile viclene, sa-i ucidem, zdrobindu-i de piatra3, care este Hristos. Caci de se vor face barbati prin învoirea noastra, nu fara mare suspin si grea osteneala vor fi biruiti. Dar pe lânga cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este sa pomenim si cuvinte de ale Sfintilor Parinti. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: „Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt”. El stia ca darul fecioriei nu se dobândeste numai prin departarea cea trupeasca de muere, ci si prin sfintenia si curatia sufletului, care se câstiga prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Parintii si aceea ca nu putem câstiga desavârsit virtutea curatiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastra adevarata smerenie a cugetului; nici de cunostinta adevarata nu ne putem învrednici, câta vreme patima curviei zaboveste în ascunzisurile sufletului. Dar ca sa desavârsim întelesul neprihanirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului si vom pune capat cuvântului: „Cautati pacea cu toata lumea si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul”1. Ca despre aceasta graieste, se vede din cele ce adauga, zicând: „Sa nu fie cineva curvar sau lumet ca Esau”.2 Pe cât este asadar de cereasca si de îngereasca virtutea sfinteniei, pe atât este de razboita cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori sa ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci si cu zdrobirea inimii si cu rugaciuni dese împreunate cu suspine, ca sa stingem cuptorul trupului nostru, pe care împaratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin atâtarile poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lânga acestea, arma foarte tare pentru acest razboi avem privegherea cea dupa Dumnezeu. Caci precum paza zilei pregateste sfintenia noptii, asa si privegherea din vremea noptii deschide sufletului calea catre curatia zilei.

Sfântul Casian Românul

Extras din ”Despre cele opt gânduri ale rautatii”