Vedeam sufletele spunându-mi ”mulţumesc” – Mărturie despre folosului Sfintelor Liturghii şi pomenilor pentru cei adormiţi

Cu ani înainte, un preot tânăr mi-a povestit următoarele lucruri cutremurătoare: „Mama mea care n-a vrut ca fiul ei să devină preot, în al treilea an de la hirotonia mea a decedat.

La moartea ei, eu, fiul, ca preot n-am dat mare importanţă, am făcut cele trebuincioase şi nimic mai mult. Într-o după-amiază spre înserare treceam prin faţa cimitirului. M-am gândit să merg şi să-i aprind candela. Am aprins-o şi m-am aşezat pe o piatră, căci nu aveam cu mine epitrahilul ca să-i fac o ectenie.

La puţin timp m-am zăpăcit şi brusc, am crezut că au început să se deschidă mormintele, trupurile oamenilor morţi să se ridice şi să strige: “Ajutor! Ajutor! … preoţi ai Celui Prea înalt, creştini ortodocşi, ajutooor! … Liturghii, rugăciuni, parastase … creştini, ajutor!” Înspăimântat, la puţin timp o văd şi pe mama care-mi striga: “Fiule, ajutor, acum că eşti preot, ajută-i pe toţi!” Şi a căzut asupra mea sfâşiată de strigăte de deznădejde, cerând ajutor pentru sufletul ei.

Inspăimântat, mi-am revenit. Se întunecase de-a binelea. Am plecat fugind, mi s-a rupt şi rasa şi de groază n-am dormit toată noaptea. A doua zi dimineaţă i-am zis preotesei. De trei ani fac Liturghie, chiar şi în posturi pentru mama, pentru toţi cei morţi din cimitir şi pentru pomelnicele tuturor celor adormiţi pe care le primesc. Am făcut continuu, mii şi sute de Liturghii fără întrerupere, parastase cu colivă, cu rugăciuni de dezlegare şi cu tot ce trebuia, în fiecare zi. De multe ori nopţile, vedeam sufletele spunându-mi “mulţumesc”, pe unele că s-au adăpat, pe altele că s-au răcorit, că s-au săturat şi că s-au încălzit. Altele îmi erau recunoscătoare pentru că au văzut puţină lumină, iar altele ţineau prescuri în mâini.”

Părintele Stefanos Anagnostopoulos

Extras din ”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii”, Ed. Bizantina, 2005