Dacă omul prinde de mic sensul cel adânc al vieţii, după aceea, toate merg cum trebuie

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Iar dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta de­vine o stare sufletească permanentă.

Altceva este să lauzi puţin un copil ca să nu se descurajeze, şi altce­va să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spus-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: „Ei, ai spus-o bine!”. Dar, dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe în­aintea celorlaţi să spună: „Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copiii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău.

Astfel, părinţii, de multe ori, cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o neorânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: „Dascălul m-a certat pe nedrept”.

Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înaintea lui: „Îi voi arăta eu! Copilul meu este…”, copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lu­cruri neînsemnate.

Totul este ca unele lucruri să le înțeleagă copilul încă de acasă. Dacă omul prinde de mic sensul cel adânc al vieţii, după aceea, toate merg cum trebuie.

Altfel, îşi va afla satisfacţie numai în cele pă­mânteşti, în laudele oamenilor – care, în realitate, nu odihnesc – şi astfel omul va rămâne pământesc.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din ”Cuvinte duhovnicești”, Vol. II, Trezvie duhovnicească, Ed, Evanghelismos, București, 2011