Postul înalţă rugăciunea la Cer, devenind un fel de aripă a ei în mersul spre cele de sus

Nu ne-aţi vorbit despre reţinerea de la mâncăruri, a observat teologul.

– Se subînţelege, a răspuns Ascetul, din cele zise. Ne reţinem de la anumite mâncăruri nu pentru că simţim repulsie faţă de ele, ca şi cum ar fi spurcate, ci din motive pur ascetice, astfel că nu cădem în osânda ereticilor.

– Deci, a reluat teologul, consecinţele acestei asceze se limitează la păstrarea neatinsă a neprihănirii sufletului?

– Nu, ele se extind mult dincolo de aceasta, a răspuns Pustnicul. Dacă „acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29) şi se are în vedere influenţa generală a satanei, devine evident cum consecinţele ascezei cuprind întreg sufletul. Şi, cu toate că încredinţarea axiomatică a Domnului nostru Iisus Hristos soluţionează definitiv chestiunea, totuşi vă voi cita din memorie câte reţin din Sfântul Vasile cel Mare: „Fiindcă nu am postit, am căzut din paradis; să postim, deci, ca să revenim în el”.

Şi alta: „Postul înalţă rugăciunea la Cer, devenind un fel de aripă a ei în mersul spre cele de sus; postul este spor al caselor, mamă a sănătăţii, pedagog al tinereţii, podoabă a bătrâneţilor, bun însoţitor în călătorii, colocatar sigur pentru conlocuitori”.

Şi Sfântul Hrisostom: „Să iubim postul, căci este mamă a înţelepciunii şi izvor a toată filosofia”.

Cum cântă de asemenea şi Biserica noastră: „Postul taie de la inimă toată răutatea”.

Prin urmare, dacă postul, care constituie numai un element al întregului ciclu al ascezei, poate aduce atâtea bunuri duhovniceşti, atunci lucrarea împreună a tuturor formelor care constituie asceza, ce fel de transformare a omului lucrează? Pentru încredinţare întrebaţi şi pe părinţii sfinţi de faţă, care negreşit cunosc mai multe decât mine…

– Drept învăţaţi, frate sfânt, cuvântul adevărului venerabilei noastre Maici, Biserica, a zis Bătrânul Teolipt. Voi, Pustnicii, aveţi o cunoaştere foarte adâncă în ce priveşte condiţiile vieţii sufletului, ca unii care trăiţi mult mai aspru decât noi filosofia după Hristos şi daţi mărturie zilnic de aceasta prin conştiinţa voastră. De aceea v-aţi învrednicit să vă bucuraţi încă de aici de eliberarea de patimi, „cu care ne-a eliberat Hristos” (Galateni 5, 1).

Teoclit Dionisiatul

Extras din ”Dialoguri la Athos”, vol. I – Monahismul aghioritic, Ed. Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, pag. 179-180