Cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră?

Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată.

Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie. O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El.

Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem cu „sunt ocupat, îmi pare rău”, sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Extras din ”Şcoala rugăciunii”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pag.34-35