Părinţii să evite, pe cât posibil, a interveni în viaţa de familie a copiilor lor căsătoriţi şi să ia aminte la cuvintele ce se rostesc la slujba cununiei
Relaţia cu părinţii noştri după trup este una cu totul specială. Prin ei, Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi ne-a adus pe pământ. Dumnezu ne-a poruncit să cinstim părinții. O dovadă este, că între poruncile Decalogului se află şi cea de a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieşirea 10, 12). Totuși, orice credincios este dator a asculta mai mult de Dumnezeu, decât de oameni. Mai există o limită a ascultării de părinţi, dincolo de perspectiva relaţiei cu Dumnezeu. Odată ajuns la maturitate, pe „picioarele sale”, cum se mai spune, şi mai ales dacă se căsătoreşte, omul nu mai este dator a asculta de părinţii săi aşa cum o făcea la 5 sau la 15 ani. Adică el datorează, în continuare tot respectul şi cinstea cuvenite părinţilor,dar copiii adulţi pot impune limite, fără ca acestea să constituie încălcări a le poruncii divine.
Spre exemplu, putem lua decizii cu privire la profesie, la modul în care ne creştem copiii, la orice alte alegeri pe care le avem de făcut în viaţă. Dacă părinţii ne dau un sfat, îi ascultăm, dar întotdeauna trebuie să rămână la discreția noastră decizia finală. Mai ales când este vorba de lucruri ce privesc viaţa noastră de familie. De altfel, este recomandabil ca părinţii să evite, pe cât posibil, a interveni în viaţa de familie a copiilor lor căsătoriţi şi să ia aminte la cuvintele ce se rostesc la slujba cununiei, anume că „rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor”.
Rugăciunile sunt esenţiale, sfaturile sunt opţionale şi trebuie oferite mai ales atunci când copiii le cer expres. Sigur, nu trebuie să se treacă în extrema cealaltă, neglijând pe părinţi. Ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, şi ascultarea faţă de părinţi trebuie tratată cu mult discernământ. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică. Părinţii nu dau naştere şi cresc copii pentru ca aceştia, la maturitate, să le împlinească visele sau să le suplinească vreo lipsă. Aceasta este o pretenţie absurdă.
Copiii sunt crescuţi pentru ca, la un moment dat, să se poată desprinde de părinţi şi să-şi asume în chip liber relaţia lor cu Dumnezeu şi cu întreaga lume. Bucuria părinţilor trebuie să fie mare atunci când văd cum copiii se „rup” de ei şi îşi asumă în chip liber şi în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar această bucurie nu o pot avea decât acei părinţi care învaţă ei înşişi să (re)devină copii ai singurului Tată, Cel din ceruri.
Adaptat după crestinortodox.ro
Sursa: altarulcredintei.md
