”Am fãcut-o şi sunt fericit, împăcat şi împlinit ca bărbat. Nu am ascultat de sfatul dumneavoastră.. chiar dacă am greşit ne iertaţi la spovedanie”

În aceste vremuri, când se vorbeşte doar de libertate, drepturi, liberã conştiinţã etc., deseori te întrebi dacã mai este necesarã virtutea ascultãrii. Virtute primã şi în acelaşi timp poruncã datã protopãrinţilor noştri, care au cãlcat-o şi s-au depãrtat de Dumnezeu.

Adam şi Eva nu au ascultat şi au fost alungaţi din rai. Oare ce ne aşteaptã pe noi, care am ajuns neascultãtori mai în toate?!

Şi mi-am adus aminte de ascultare în urma unor discuţii purtate cu un tânãr pe parcursul ultimelor sãptãmâni. Acesta m-a întrebat, dacã e voie sã ducã o viaţã intimã cu prietena sa înainte de cãsãtorie. Fata s-a mãrturisit la duhovnicul sãu şi a hotãrât sã asculte sfatul de a rãmâne în feciorie pânã la cãsãtorie. Însã bãiatul nu se putea împãca cu gândul cã a te abţine e ceva normal în zilele noastre şi cã se poate întâlni fãrã a avea relaţii sexuale. A venit la mine tocmai sã mã convingã cã este o stare normalã sã te uneşti trupeşte în afara Nunţii şi binecuvântãrii Domnului şi chiar sã mã roage sã intervin, permiţându-le o relaţie intimã “întru cunoaşterea reciprocã”.

Şi parcã m-a ascultat atent, avea faţã serioasã, dar în fine n-a dat dovadã de ascultare creştineascã şi intenţionat a greşit. A greşit şi şi-a satisfãcut pofta, a dus-o în pãcat şi pe fatã şi cel mai grav este cã a rãmas fãrã remuşcãri. Întâlnindu-mã cu zâmbet pe faţã, mândru, “mai matur, mai bãrbat”, mi-a zis: “Am fãcut-o şi sunt fericit, împãcat şi împlinit ca bãrbat. Nu am ascultat de sfatul dumneavoastrã, dar sã ştiţi cã a fost bine. Vin pe urmã şi chiar dacã am greşit ne iertaţi la spovedanie. Cred cã mã înțelegeţi!”

Am rãmas fãrã replicã şi m-am mâhnit mult pentru neascultarea acestui tânãr. Abia acum pot sã-i rãspund, dupã ce mi-am revenit ca dupã o loviturã: “Frate, mai bine zis fiule, nu mã deranjeazã atât faptul cã n-ai ascultat de mine, care la fel ca şi tine am porniri pãcãtoase, cusururi şi multe altele care mã fac sã fiu departe de sfinţenie. N-ai ascultat de voia Domnului şi acum stai în noroiul curviei şi la moment îţi place şi te “simţi fericit”. Dar te înşeli, fiind orbit de o nouã patimã, de care în cel mai curând timp vei avea de suferit. Ţi-ai fãcut plãcerea trupeascã de o clipã, dar vor urma remuşcãri, vor veni şi suferinţele, şi ocara”.

Doamne, oare pânã când vom rãmâne fiii neascultãrii, pânã când copiii noştri nu vor asculta sfatul sã înveţe şi sã ajungã înţelepţi; sã fie îmbrãcaţi decent; sã nu vorbeascã urât … sã se roage, sã doreascã virtutea şi sã aibã fricã de pãcat? … Toate acestea vor fi pânã când noi, cei maturi, nu vom reveni din robia neascultãrii.

Unii ar pune întrebarea: dar ce-i cu ascultarea asta, în ce constã, fãrã de ea oare nu-i posibil de trãit?

Într-adevãr, în viziune laicã ea este conceputã ca ceva ce presupune sã fii în slujba, sub autoritatea, sub stãpânirea cuiva, fapt care este greu de acceptat pentru cei care astãzi voiesc cât mai multã libertate. Însã în limbaj teologic ascultarea înseamnã “a lua aminte”. Şi chiar dacã este vorba de o supunere, aceasta-i faţã de Sfânta Treime sau faţã de manifestarea lucrãrii dumnezeieşti – Biserica lui Hristos.

Sfânta Scripturã ne îndeamnã la ascultare, o ascultare dreaptã, în numele Domnului, care este capabilã sã aducã adevãrate roade lãuntrice. Ascultarea este temeiul vieþii creştineşti, fie a omului care este în lume, fie a monahului. Mereu sã ne stea în faţã imaginea neascultãrii lui Adam şi cea a nestrãmutatei ascultãri a lui Hristos, Care a ascultat şi a suferit pe cruce, nefiind vinovat, pentru mântuirea neamului omenesc.

Astfel, ascultarea rãmâne a fi actualã şi strict necesarã!

Trebuie sã fim liberi de pãcat, dar mereu în ascultarea Domnului. Cei care nu sunt capabili de ascultare înseamnã cã nu au nici o ţârã de evlavie, smerenie, dragoste şi multe alte virtuţi care determinã o viaţã realmente creştineascã.

Fãrã îndoialã, cel mai mic se binecuvinteazã de cãtre cel mai mare, acestea sunt cuvintele Apostolului care rãmân valabile pentru toate categoriile şi în toate împrejurãrile. Sã nu pierdem aceastã poruncã a ascultãrii de Bisericã şi de tot ceea ce vrea de la noi Domnul pentru ca viaţa noastrã sã ajungã sã fie fericitã.

Discutând cu studenþii de la teologie despre roadele ascultãrii, ne-am reamintit ce au avut de câştigat Sfinţii Pãrinţi, care prin ascultare au devenit desãvârşiţi şi pe care o aveau drept “ mamã a tuturor virtuþilor”.

Ne este bine cunoscutã expresia: “Ascultarea este mai presus decât postul şi rugãciunea” şi de-a dreptul ea presupune mai mult decât înfrânarea postului şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugãciune. Ascultarea te face sã cugeţi asupra stãrii tale lãuntrice, sã-ţi înãbuşi poftele, dorinţele, sã te abţii de la pãcat şi te ajutã sã fii alãturi de Domnul.

Sloganul zilelor de astãzi: “Ascultã-ţi inima!” poate fi valabil doar pentru cei care au ajuns la adevãrata desãvârşire, care şi-au înãbuşit stãrile, pornirile pãcãtoase. Dacã ai ajuns la împlinirea poruncii dragostei în plenitudinea ei, poţi face orice, cãci atunci nu vei mai fi capabil sã greşeşti.

Toţi suntem într-o ascultare în grad ierarhic faţã de Creator. Omul a primit binecuvântarea sã stãpâneascã peste întreg universul, dar şi oamenilor li s-a poruncit stimarea şi ascultarea reciprocã. Sã ascultãm de pãrinţii noştri, de învãţãtori, de preoţi ş.a.m.d.

Cei care ascultã vor avea drept rãsplatã o altã ascultare. Aşa dupã cum cineva Îl ascultã pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl ascultã pe el. Sf. Apostol Petru ne vorbeşte cã prin ascultarea de Hristos fiecare dintre noi ajunge a fi copil sau fiu al ascultãrii. Sã ajungem, deci,  nu doar “fii ascultãtori” (I Petru 1, 14), dar ascultãtori de adevãr: “Curãţiţi-vã sufletele prin ascultarea de adevãr, spre nefãţarnicã iubire de fraţi” (I Petru 1, 22).

Ascultarea este o condiţie a mântuirii sufletului. Astfel, sã ne întrebãm: dorim, ne mai trebuie sau e necesarã astãzi mântuirea?!

Părintele Octavian Moşin.

Material apărut în ziarul Altarul Credinţei, nr. 19