Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti

Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.

Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti. Iubirea se osteneşte pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, îşi însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfeşte, nu ia nimic în seamă, nici ameninţări, nici greutăţi, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.

Şi când zicem iubire, nu este vorba de virtuţile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos şi către ceilalţi. Toate să le întoarcem către aceasta. Vedem o mamă cu copilaşul în braţe, sărutându-l şi răsfăţându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când îşi ţine în braţe îngeraşul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează şi, însetat, zice: „Să fi avut şi eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru sfinţii noştri!”

Da, aşa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. Iubirea aceasta o doreşti, o vrei şi o dobândeşti prin harul lui Dumnezeu.

Extras din Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, trad. din limba greacă de Ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Egumeniţa, 2003, pag. 183-184