„Aduceţi-vă aminte de moarte şi de judecată şi de hotărârea cea de pe urmă”

Iată ce se intâmplă cu mine: câteva zile dispoziţia sufletească este mai bună, vin mai des in fire şi mă rog chiar şi la muncă, după care vine iarăşi o oboseală şi o lenevire, voinţa slăbeşte, nici nu mai am dorinţa de a mă indeletnici cu cele duhovniceşti; pe urmă starea asta trece din nou şi apare o dorinţă, măcar firavă, de a mă ruga.

Păi şi? Vedeţi că starea asta vine şi trece. Ca atare, când va veni nu este cazul să vă speriaţi ca de o nenorocire ireparabilă. Poate că asta vine de la neputinţa trupului, poate că vine de la nevoia de odihnă sufletească, poate că este vorba de unul dintre lucrurile care i se intâmplă omului atunci când creşte duhovniceşte – insă orice s-ar intâmpla nu trebuie să vă speriaţi. Nu trebuie să vă speriaţi, insă nici să rămâneţi in nepăsare. Trebuie să vă faceţi griji, să vă incordaţi, să vă siliţi. Lemnul este rece, dar dacă freci lemn de lemn se va incălzi şi chiar se va aprinde. Aşa trebuie frecat şi sufletul care s-a răcit şi mai bine ar fi dacă aţi putea in asemenea situaţii să daţi fuga la biserică, dar poate incă şi mai bine ar fi să vă ocupaţi atenţia cu cugetarea la tainele credinţei noastre, care sunt toate insufleţitoare, mai ales pătimirile şi moartea Domnului şi Mântuitorului nostru. Repetaţi-i sufletului nesimţitor: „Câte a făcut pentru mântuirea ta Domnul, iar tu, ca un bolovan, nu vrei să te mişti nici un pic!”

Aduceţi-vă aminte de moarte şi de judecată şi de hotărârea cea de pe urmă: „pleacă” sau „vino” – şi nu este de mirare că „pleacă” va umple de groază, iar „vino” va veseleste cu nădejdea. Aduceţi asupra sufletului contemplări de felul acesta ba una după alta, ba toate odată, şi el se va mişca din loc. Lentila, concentrând razele imprăştiate intr-un singur punct, dă foc: şi aceste contemplări, concentrându-se in atenţie asupra inimii, o aprind, trezesc energia, iar răceala şi moleşeala ce ne-au cuprins se destramă.

Cred că nu va fi deloc rău dacă în clipele acelea veţi face câte un lucru bun care cere incordare – de pildă, să vizitaţi vreun bolnav, să-l slujiţi şi să-l ajutaţi, ori să treceţi pe la vreun sărac şi să-l mângaiaţi cu vorba sau cu ajutorul după putere. Oricum ar fi, să nu vă lipsiţi de această „frecare” şi silire – şi Domnul, văzând cum vă străduiţi, Se va milostivi de dumneavoastră şi Se va grăbi să vă ajute.

Sfantul Teofan Zavoratul

Extras din „Despre felurite probleme de credinta si viata”, Ed. Sophia, 2012