Puterea lăuntrică a rugăciunii le lega limba, iar ei stăteau în faţa lui Dumnezeu nopţi şi zile, fără să se mişte din loc

Slavă Ţie, Doamne! Cât m-am bucurat de frământarea pe care v-a pricinuit-o rugăciunea! Îngerul dumneavoastră păzitor este cel care v-a tulburat, ca să aflaţi că trebuie să vă rugaţi şi în timp ce citiţi. Căci în rugăciunile noastre nu e multă vorbărie. E scris mereu acelaşi lucru: Doamne, miluiește, însă în felurite chipuri, pentru neputinţa noastră.

Nu ne putem compara cu Macarie Egipteanul. În stările harice pe care le zugrăveşte din proprie experienţă, el n-a privit nici la lumină, ci s-a înfundat undeva într-un ungher şi a înmărmurit acolo de umilinţă, în foc dumnezeiesc și în lumină. Numai iubirea de fraţi îl chema înapoi, ca pe unul să-l povăţuiască, pe altul să-l mângâie. Cum a ajuns la aceasta? Oare s-a încumetat să înceapă dintr-odată cu o rugăciune scurtă? Nu. Rugăciunea nu se dobândeşte fără osteneală.

Sfinţii lui Dumnezeu se rugau chiar fără cuvinte. Asta nu pentru că nu voiau să citească rugăciuni, ci pentru că puterea lăuntrică a rugăciunii le lega limba, iar ei stăteau în faţa lui Dumnezeu, stăteau îndelung, nopţi şi zile, fără să se mişte din loc, neistovindu-se și nesimțind nevoia de somn și de hrană. Dacă, imitându-i, ne vom ţine de pravila lor, adică să nu vorbim mult (în rugăciune), atunci să le urmăm şi exemplul: să stăm îndelung cu o rugăciune scurtă. Unde să stăm? Când sunt multe rugăciuni, oricum zăbovim la ele; însă de îndată ce nu mai avem în mână cartea de rugăciuni, atunci facem o metanie-două şi este de ajuns.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Extras din „Învățături și scrisori despre viața creștină”, Ed. Sophia, București, 2012, pag. 13