Câţi şefi ar accepta ca subalternii să lipsească de la serviciu pentru a merge la Sfânta Liturghie?
În ultimul timp am observat că tot mai numeroşi credincioşi cu serviciu, pentru care s-au luptat mult să-l obţină sau se zbat stăruitor ca să şi-l menţină, se preocupă de modul cum este bine să procedeze în sărbătorile din cursul săptămânii, atunci când, nefiind declarate libere legale, se văd constrânşi să-şi împlinească obligaţiile contractuale. Intervine, aşadar, o problemă inevitabilă: cum se ţin praznicele în zilele de lucru?
Pe bună dreptate, în societatea contemporană nici nu concepem ca funcţionarii publici ori cadrele didactice sau personalul medical să nu lucreze, chiar de mâine, bunăoară, s-ar prăznui un sfânt având cruce roşie. Ce s-ar întâmpla într-un spital într-o asemenea situaţie, neasigurându-se garda necesară nici măcar pentru intervenţiile de urgenţă? Sau într-o unitate de ambulanţă? Sau la o regie de transport în comun a unui oraş? Exemplele pot continua. Şi într-o mănăstire, în astfel de zile, când toţi călugării se află la dumnezeiasca Liturghie, cineva munceşte pregătind masa pentru vieţuitori ori pentru creştinii care solicită la finele slujbei un blid de mâncare.
Cum facem, deci, să ne îndeplinim obligaţiile profesionale concomitent cu cele privind învăţătura de credinţă? Intuiesc că mulţi vor invoca memorabilele cuvinte ale Mântuitorului Hristos: “Marto, Marto, te sileşti şi de multe te grijeşti, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea”. Nimic de zis: suntem datori să ne asumăm cuvintele Domnului Hristos, împlinindu-le. Însă situaţia evanghelică invocată anterior comportă o dezbatere atentă. Putem considera că în casa celor două surori, Marta şi Maria, era sărbătoare, căci ce altceva înseamnă întâlnirea cu Hristos şi sfinţii Lui? Cu toate acestea, Marta muncea, pregătind masa invitaţilor, pe când Maria sărbătorea. Dojana Preasfântului oaspete a venit doar atunci când Marta, din prea mult zel, transforma totul într-un prilej de roboteală excesivă, îndemnând-o pe Maria să renunţe la ascultarea Cuvântului dumnezeiesc în favoarea lucrului. Aşadar, porunca e poruncă. Trebuie să ţinem sărbătorile!
Dar, deopotrivă, obligaţiile profesionale nerespectate riscă să atragă după sine nu doar perturbarea unor activităţi vitale în societatea contemporană, ci şi desfacerea contractului de muncă! Câţi şefi ar accepta ca subalternii să lipsească de la serviciu pentru a merge la Sfânta Liturghie? Sigur, ar fi ideal ca ocârmuitorii în drept să procedeze aşa, dar, din păcate, realitatea este alta. Aici, în zona Neamţului, cunosc persoane care diriguiesc anumite unităţi economice şi care, din fericire, în zilele de sărbători nu muncesc, oferind posibilitatea angajaţilor să se hrănească duhovniceşte în cadrul Liturghiei. Ar fi şi mai frumos ca toţi acei simbriaşi să folosească timpul liber pentru Biserică. Dar cum procedăm cu cei care nu pot lipsi de la muncă?
Voi încerca un posibil răspuns, fără pretenţia de valabilitate generală. Sunt convins că alţi duhovnici au, probabil, soluţii mai adecvate. Eu, unul, am stat şi am chibzuit: nu pot să-i dau canon unui fiu duhovnicesc, medic chirurg de profesie, să lipsească din gardă, ci îl îndemn să săvârşească o altfel de liturghie, a iubirii, care este prelungirea celei euharistice din Biserică. Practic, dacă timpul şi împrejurările permit, cei obligaţi să muncească în zilele de sărbătoare se pot abate în drumul către locul de muncă pe la biserică. Aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, lăsând făgăduinţa că vor reveni să-şi împlinească datoria de bun creştin. După terminarea programului, pot participa, seara, la Vecernie sau vor citi acasă un acatist. Sărbătoarea nu presupune doar slujbă şi odihnă, ci şi lucrare duhovnicească: să facem milostenie, să cercetăm pe bolnavi, pe cei singuri, să zăbovim mai mult în preajma celor ce rătăcesc pe cărările umbroase ale acestei vieţi.
Peste toate, neparticiparea la Sfânta Liturghie în sărbători trebuie să stârnească în sufletul creştinului un sentiment de regret. Să evite ca nefirescul să nu devină firesc. Chiar dacă obligaţiile profesionale îl împiedică să fie prezent la biserică, să nu se resemneze, să nu lase conştiinţa să-i justifice absenţa, ci dimpotrivă, să lupte pentru ca la următoarea sărbătoare sau duminică să ajungă numaidecât în “anticamera Împărăţiei lui Dumnezeu”. Doar împărtăşindu-se din acelaşi potir cu ceilalţi membri ai comunităţii, acelaşi duh al iubirii se roagă în toţi, fiindcă ei alcătuiesc un singur trup, găsindu-se într-o interioritate reciprocă de existenţă. Prezenţa continuă a lui Hristos în Liturghie coboară cerul pe pământ, transfigurează şi sfinţeşte făptura, făcându-ne să gustăm pe pământ fericirea cerească viitoare. Aceasta face din Sfânta Liturghie un mediu al cunoaşterii intermediate de simţire şi sentiment mai ales în sărbători, când tainic ne întâlnim cu “prietenii lui Dumnezeu”, sfinţii. Aşa procedând, vom înţelege mai bine spusele Sfântului Ioan de Kronstadt: “Dumnezeiasca Liturghie este izvor de comuniune, de lumină şi de sfinţenie. Este vieţuire în rai, împreună şedere cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui”.
Sursa: Ziarul Lumina
