„Să meargă în pustie şi să se închidă într-o mănăstire, pentru ca să facă ce?” – Dialoguri la Athos

Vă exprimaţi extrem de reprezentativ, a zis teologul, dar vă rog să ne răspundeţi la o întrebare concretă, părinte Teolipt. Este adevărat că din sec. IV până în sec. X marii Părinţi ai Monahismului şi în general Monahii trăiau departe de societatea oamenilor, fără să fie prinşi de nevoile ei, adică trăiau îngrijindu-se numai de ei înşişi, sau se interesau şi de creştinii din lume cărora le ofereau în fel şi chip concursul lor?

– Spuneaţi că sunteţi teolog, a răspuns Bătrânul, şi mă mir cum întrebaţi un lucru pe care cineva îl găseşte foarte uşor în istoria Monahismului Bisericii Răsăritene. Din sec. al IV-lea şi până în sec. al X-lea, Pustiile Egiptului, Siriei şi Palestinei cuprindeau mii de Monahi şi imaginaţi-vă la ce numere ameţitoare a crescut succesiv în aceste secole. Aceştia trăiau departe de lume, fie ea isihaşti şi Pustnici, fie ca Schitioţi şi Chinoviţi. Ce putea să ofere societăţii un Monah care trăia într-o sărăcie desăvârşită şi se lupta cu propriile lui patimi?

Teologul a observat:

– Am citit, venerabile Bătrân, că, în perioada îndepărtată de care aţi amintit, mulţi dintre Părinţi petreceau în oraşe şi-şi ofereau concursul lor creştinilor printr-o activitate folositoare societăţii, fie sprijinindu-i în credinţă, fie învăţându-i evlavia, fie ajutând în tot felul pe cei care aveau nevoie.

– Aceasta este adevărat, a zis Bătrânul. Dar nu trebuie să credem că dacă unii Părinţi, foarte puţini la număr, au înfiinţat spitale şi azile de bătrâni pentru împlinirea nevoilor acelei epoci, urmează că ei croiau un drum nou pentru Monahi. Ei erau foarte puţini şi bătrâni în vârstă, dar puternici în duh, datorită nevoinţei lor din tinereţe, şi astfel puteau sta fără să se smintească, în mijlocul zarvei lumii şi prilejurilor de păcat. Pentru că lume şi monah sunt două lucruri cu desăvârşire ireconciliabile. Pe de altă parte, nu trebuie să scăpăm din vedere că Monahismul înseamnă luptă de desăvârşire sufletească şi, fie că cineva se retrage din lume din dorinţa de pocăinţă, fie din dragoste dumnezeiască ca să adore neîmprăştiat pe Dumnezeu, este cu neputinţă ca sufletul să poată fi satisfăcut fără linişte. Şi pentru ca să revin la prima întrebare a voastră, cum adică m-am hotărât să devin Monah, vă informez, că dorinţa de a deveni monah m-a mistuit continuu timp de 15 ani şi cu toate poveţele mamei mele şi îndemnurilor prietenilor şi dascălilor mei, ca să urmez starea de cleric în lume, după studiile liceale a fost cu neputinţă să sting flacăra dorului sufletului meu pentru viaţa liniştită şi retrasă. Şi dacă raţiuni ţinând de datorii elementare faţă de familie nu mi-ar fi impus rămânerea în societate până la vârsta de 28 de ani, negreşit că aş fi părăsit lumea mult mai devreme. Cum judecaţi aceasta?

– Ca un lucru rarisim şi nu foarte corect, a răspuns teologul, din moment ce puteaţi să oferiţi multe pentru aproapele.

– Aşadar, nu vi se pare corect, că am fost cucerit de Hristos? Uimitor!… Şi foarte primejdios, când e formulat de un teolog. Sincer să vă spun mă descurajaţi, când vă exprimaţi în acest fel. Vă repet, voinţa mea de a rămâne mai departe în lume slăbea şi se stingea, atunci când de inima mea care ardea se apropia dragostea dumnezeiască. Cum altfel aş fi putut să fac? Mă înţelegeţi, a zis Bătrânul? Şi faţa lui strălucea de veselie…

– Fără exagerare, cuvintele Dvs. mă captivează, preacuvioase părinte, a observat teologul, dar totuşi nu pot să justific logic din punct de vedere creştin această practică, anume ca cineva să părăsească pe aproapele lui, să se dezintereseze de aproapele lui, să-şi închidă ochii faţă de nenorocirile fratelui, să nu îndrume pe cel neputincios pe drumul lui Dumnezeu, atunci când ar putea să facă toate acestea. Şi pentru că are dorinţa de isihie, să meargă în pustie şi să se închidă într-o mănăstire, pentru ca să facă ce? Nu pot să vă înţeleg, deşi respect spiritul vostru eroic, sinceritatea şi buna voastră intenţie.

– Vedeţi, mi-a zis dulce Bătrânul Monah, că în cele din urmă am avut dreptate! Nu v-am spus de la început că e foarte greu să intre cineva care nu este Monah în sufletul Monahului? Cum să fim înţeleşi atât timp cât nu puteţi să pătrundeţi acolo unde toate se explică şi se simplifică? Faptul că logica Dvs. nu poate fi satisfăcută de soluţia cazului meu personal, pe care am fost silit să vi-l descopăr, înseamnă că aţi dezbrăcat Ortodoxia de mistica ei şi o priviţi ca ceva foarte superficial, exterior, ca o etică utilitaristă, ca o religie a folosului social şi nu ca o religie a credinţei, iubirii şi răscumpărării. Nu justificaţi creştinul care stă în contact mistic cu Mirele sufletului lui – şi poate că, de vină e chiar Mirele care primeşte sufletul în unirea mistică (fiindcă aici ajunge logica Dvs.), numai şi numai pentru că a părăsit pe aproapele lui, ca şi cum Dumnezeu Cel atotputernic nu ar împlini toate voinţele acestui suflet sfânt, care s-a afierosit în întregime Lui. Cred, iubitul meu, că de Hristosul Tău ne apropiem numai prin cărţi şi inima noastră nu tresaltă la iubirea Lui. Vai şi amar dacă Sângele vărsat de Dumnezeu-Omul n-ar fi sortit să curgă în inimile credincioşilor ca Iubire…

Teoclit Dionisiatul

Extras din „Dialoguri la Athos”, Vol. 1, Monahismul aghioritic, trad. de Pr. profesor Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pag. 93-95