Bat vremuri de prigoană și la porțile țării noastre și ni se va cere o mărturisire reală!
httpv://youtu.be/SdvCBvnrqzQ
Predica PS-lui Ignatie în cadrul simpozionului dedicat Părintelui Justin Pârvu (video, text): “Ceea ce a lăsat Părintele Iustin, duhul, cuvintele, trăirea lui, luați-le și trăgeți-le în interiorul inimii și veți vedea că trăindu-le din interior, ele vor avea o putere și în exterior”
(biserica mănăstirii Paltin, 10 februarie 2018)
Sfântul Haralambie este cel care s-a luptat pentru Hristos și adevărul Său, adică nimic n-a pus mai presus de Hristos, de credința în El; nici inteligenta lui, nici cariera lui, nici vârsta lui, absolut nimic nu putea să fi pus mai presus de Hristos. Si, în momentul în care ierarhia în inima noastră, în sufletul nostru, este foarte bine precizată, și noi putem să ne angajam în această luptă pentru Hristos și adevărul Lui. Desigur că în Biserica noastră Adevărul este Persoană, nu este numai idee sau ideologie sau pură teorie.Adevărul în Biserica noastră este Persoană, și Iisus Hristos este Cel pe Care noi Îl propovăduim și în Care noi credem în chip autentic.
Noi suntem de multe ori angajați în foarte multe din cele care țin de lumea aceasta și ducem o luptă ca să câștigăm ceea ce ține de realizarea noastră, să spunem profesională. Și mă gândesc că ar fi minunat dacă am pune același consum de energie, aceeași combustie interioară, ca un artist care își caută peisajul cel mai bun pe care să-l poată imortaliza pe pânza lui, sau scriitorul care caută să găsească metafora cea mai potrivită, în care să concentreze foarte multe idei, în care să concentreze foarte multă imaginație. Și câtă zdroabă, câtă combustie interioară este în sufletul acestor oameni! Un om de modă, cât timp pierde el să găsească o haină care să aibe un impact comercial și să simtă el că câștiga ceva. Cât timp și câtă energie se risipește în toată lucrurile care țin de lumea aceasta!Cât de frumos ar fi ca noi să reușim măcar puțin să ne punem din energia noastră, să avem acest angajament interior, aceasta luptă interioară de a-L câștiga pe Hristos!
Astăzi nu mai sunt vremurile în care să ne dăm viața la modul propriu zis pentru Hristos, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Haralambie. Vor veni! Nici o problemă! Bat, aceste vremuri de prigoană și la porțile țării noastre și ni se va cere o mărturisire reală, sinceră. Și acolo se probează dacă credința noastră este una mai mult teoretică, una de adeziune, una care ține de o tradiție, de o cutumă sau de o obișnuintă, sau este o credință care face parte din ADN-ul vieții nostre duhovnicești. Or, Sfântul Haralambie este cel care ne învață că adevăratul angajament al nostru, adevărata noastră luptă interioară este întotdeauna pentru Hristos, pentru adevărul Său. Și adevărul Său îl găsim numai în Evanghelie și în tradiția Părinților, a Bisericii noastre.
Dacă noi avem această luptă, mai întâi interioară… foarte important!, că noi, în general, inversam rolurile, ne antrenăm într-o luptă exterioară, mai mult la nivel verbal, fără să transmitem ceva. Or, trebuie să fie mai întâi o luptă interioară, de a-L câștiga pe Hristos, care să devină sensul vieții tale și nimic să nu fie mai important decât Mirele sufletului tău.
Credeți că pentru Sfântul Haralambie, dacă Hristos nu era Mirele sufletului său, el ar fi putut ca la vârsta de 113 ani să dea o mărturie atât de frumoasă a credinței lui în Hristos? Nu era posibil! De ce? Pentru că el se identifica cu Hristos, nu era nici o sincopă, nici o prăpastie, nici o fisură între Hristos, credința în El și viața lui. De aceea, atât de frumos surprinde icosul din slujba Sf. Haralambie că el se lupta pentru Hristos și adevărul Său.
Apoi, a doua virtute a Sf. Haralambie este că a propovăduit în chip lămurit credința cea adevărată. Și cred că nu este la modul întâmplator faptul că imnograful folosește sintagma aceasta: “în chip lămurit”. Noi toți suntem chemați de a mărturisi credința în chip lămurit, dar nu avem harisma aceasta. Știți de ce? Pentru că în momentul în care tu mărturisești credința în Hristos cu mândrie, Dumnezeu nu-ți va da harul acela, ca tot ceea ce tu mărturisești să aibe și o putere, un impact să dizloce niște inerții, să-l schimbe pe omul din fața ta, și să-l determine, să-l convingă că ceea ce spui tu sunt niște realități care țin de viață și de moarte. Dacă noi nu reușim întâi să ne asumăm, să ne interiorizăm această credință, nu o putem mărturisi în chip lămurit celor de lângă noi. Este foarte ușor să vorbești despre credința ta ortodoxă unuia care este ortodox, dar este foarte greu să vorbești despre credința ta, să dai o mărturie frumoasă, smerită, angajată, verticală, fermă, unui care nu este ortodox. Cum să-l convingi pe el că face parte din tradiția ta să cinstești icoanele? Cum să-l convingi că în pâinea și în vinul pe care noi îl mâncăm la Sfânta Liturghie este Trupul și Sângele Domnului? Cum să-l convingi că la Spovedanie Dumnezeu îți iartă păcatele? Nu poți, dacă tu însuți n-ai metabolizat aceste lucruri, nu le trăiești pe dinlăuntru, nu pe dinafară, ca pe simple teorii sau informații pe care le-ai găsit în niște cărți. Tu însuți să fii convins de modul acesta de viață pe care Biserica ți-l oferă.
Și vă dau un exemplu, ca să vedeți cât de lași suntem în anumite situații. Când mergi pe undeva și poate este o perioadă de post, nouă ne este poate rușine să spunem că postim. Spunem că ținem o dietă. Sigur, că la nivel mental noțiunea de dietă toată lumea o acceptă. Sau că faci un regim alimentar, că vrei să slăbești samd. Dar de ce îți e frică să spui că tu ai un mod de viață, că tu ești ortodox și postești, că asta este chemarea Bisericii tale? Noi nu avem curajul acesta. Căutam tot felul de substitute, de eufemisme, ca nu cumva să ne punem într-o imagine, chipurile, în care cineva să ne ironizeze, să ne persifleze pentru faptul că postim. V-am dat un exemplu foarte banal, dar am putea foarte bine să extindem în foarte multe zone ale vieții noastre duhovnicești, dar suntem lași. Or, întâlnești tot felul de oameni “delicați”, cu tot felul de teorii, de elucubrații, care mai de care mai ciudate și el n-are nici un fel de jenă să spună: “asta trăiesc eu. În asta cred eu. Este viața mea“. Si nu se trezește nimeni să-l contrazică. Dar eu de ce să nu am aceeași putere? Și de ce nu o avem? Pentru că pentru noi nu a devenit tot ceea ce ține de tradiția Bisericii un mod de viață, ci e mai mult o teorie, este o chestiune așa, de adeziune pur socială. “M-am născut într-un mediu ortodox, fac și eu lucrurile acestea pentru că așa m-am pomenit cu ele“. Eu, cât am fost în Occident, acolo unde am slujit, păi, oriunde mă întâlneam, în orice mediu, și dacă era Postul Mare și oricine era, îi spuneam “păi, uite așa trăiesc eu, ca ortodox, ăsta este modul meu de viață“. Și, dacă tu ai curajul să-i mărturisești în modul acesta, și sincer, și smerit, nu faci tu pe împăunatul, pe omul plin de sine, că nu câștigi așa nimic, vă asigur, absolut nimic! Trebuie să transmiți lucrurile într-un firesc, în care să se sesizeze, să perceapă cel de lângă tine: “da, uite ce minunat trăiesc acești oameni, ce gândire are, ce mentalitate, ce raportare are față de viața aceasta de zi cu zi!”. Păi deja ai făcut o misiune cu omul acela, ai schimbat ceva în viața lui și l-ai făcut să se îndrăgostească de modul tău de viață, pe care tu să-l mărturisești cu sinceritate, cu convingere.
Sfântul Haralambie a avut această putere de a mărturisi în chip lămurit credința, încât se converteau când el era episcop în Magnesia, în Asia Mica, toți se converteau când îl auzeau vorbind de Hristos. Dar, astăzi, de ce nu mai reușim lucrul acesta? De ce nu-i mai convertim pe ceilalți la viața în Hristos, la credința ortodoxă cea adevărată? Păi, n-o mai trăim noi cum trebuie! Aicea e fisura: n-o trăiești tu, pentru tine e o minciună toată această credință, când tu nu poți să-l ierți pe cel de lângă tine și ți mânie, și îl judeci. De la lucrurile acestea începe! Cum poți fi tu ortodox adevărat dacă tu nu poți să ierți, și ții mânie o sută de ani, sau cât îți dă Dumnezeu viață, și mai spui și: “sunt ortodox, l-am cunoscut pe nu știu cine… pe marele duhovnic“?! Te lauzi degeaba, când nu schimbi nimic prin viața ta, și viața ta nu este o mărturie frumoasă despre care tu vorbești.
Și a treia virtute a Sfântului Haralambie este că a surpat idolii vremurilor respective. Sigur, atuncea credința creștină era în minoritate, erau mai mulți păgâni și cu toate acestea, chiar dacă era un mediu ostil credinței creștine, avea curajul să spună: este o minciună, idolii aceștia în care voi credeți și aveți această convingere că ei vă ascultă rugăciunea. Dumnezeul adevărat este Sfânta Treime, Care s-a descoperit plenar prin Iisus Hristos.
Astăzi avem alți idoli pe care noi nu-i surpăm, ba, dimpotrivă, îi cultivăm cu foarte multă nonșalanță și ignoranță. Materialismul, bogăția, sexul, toți sunt niște idoli spre care noi ne aplecăm cu cea mai mare seninătate, fără ca să înceapă cu noi această demolare a idolilor și ideologiilor vremurilor care sunt acuma. Că astăzi nu mai este o luptă corp la corp, să te chinuie cineva că tu crezi în Hristos. Astăzi bătălia este la nivelul minții. Ideologiile acestea care sunt cele mai rafinate, uitați-vă cât sunt de perfide și care așa de ușor te ademenesc, și ademenesc pe tinerii noștri, și noi, ce facem? Nu reușim întotdeauna să dăm un răspuns pe măsură pentru că nici noi nu ne trăim credința pe dinlăuntru, ca această trăire pe dinlăuntru să fie cea care se revarsă înafară.
Acestea am vrut să vi le împărtășesc legat de sărbătoarea Sfântului Haralambie, și să ne ajute Domnul ca fiecare dintre noi să avem această putere de a lupta pentru Hristos și adevărul Său, mai întâi în noi înșine.Nu uitați că aceasta este ordinea: să lupți în inima ta să-L câștigi pe Hristos și apoi pentru cel de lângă tine, și atunci roadele vor fi pe măsură. Dacă începi invers, este un cuvânt mincinos, care nu are nici un fel de acoperire, e o teorie, atât. Să propovăduim, cât putem, oriunde și cu delicatețea necesară, pentru că, uitați-vă, lumea de astăzi, aproape că idolatrizează modul acesta de a te comporta cât mai elegant. Păi, un om al lui Hristos nu poate fi bădăran! Vă asigur! E de o gingășie…!Uitați-vă la Hristos în Evanghelie, chiar în momentele de mânie, Hristos tot gingaș este, de o noblețe extraordinară, și le rabdă Hristos mai mult decât le putem noi răbda.
Și, cum spune Sf. Evanghelist în Evanghelia de astăzi, “dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni”. Dar noi, când suntem prigoniți ne supărăm, ne întristăm. Păi nu suntem ucenici adevărați ai lui Hristos, pentru că dacă suntem ai lui Hristos atunci trebuie să ne pregătim de prigoană, de răstignire, să urci pe cruce. Astea sunt vremurile care vin! Și Hristos spune tot frumos: ca nu cumva voi să vă poticniți în credința voastrăcând veți fi prigoniți, când veți fi batjocoriți, persiflați. Uitați-vă ce se întâmplă astăzi, cât e de prigonită Biserica din toate părțile, de peste tot. De ce credeți că e prigonită? Pentru că Biserica nu e din lume, nu împărtășește smintelile lumii de astăzi, nu împărtășește ideologiile lumii de astăzi, și de aceea vin vremurile de prigoană. Ar fi vai și amar dacă n-ar veni vremurile de prigoană, pentru că atuncea am fi una cu duhul lumii și al veacului acesta, ca Biserică. Dar, dacă suntem prigoniți, e un semn deja că suntem pe cale, că suntem ai lui Hristos, prin tot ceea ce facem noi ca Biserică, episcopi, preoți, călugări, călugărițe, credincioși. Dacă ne prigonește cineva, atunci suntem cu adevărați ai lui Hristos. Și desigur și să mai și demolăm din idolii lumii de astăzi, nu numai de cei care v-am vorbit dar și de idolii care țin de minte, de ideologiile acestea seculariste ale lumii de astăzi.
Să ne ajute Domnul, să ne dea har Sf. Haralambie să fim buni mărturisitori ai lui Hristos într-o lume care abdică din ce în ce mai mult de la viețuirea evanghelică.Pentru că trăirea și mărturisirea pe care a lăsat-o mărturie Părintele Iustin trebuie să fie una foarte smerită. Dacă este smerită, va da roade, dacă e o mândrie și o împăunare – pentru că am văzut în nenumărate situații; pentru că toată lumea se laudă că l-a cunoscut pe Părintele Iustin, dar nu prea văd în viețuirea lor duhul și trăirea Părintelui Iustin,așa, cât l-am putut și eu cunoaște, nu prea o văd! Și atunci cuvintele acelea sunt mincinoase, numai pentru a te pune tu undeva pe o poziție sus pusă, că ai stat tu undeva în preajma unui mare duhovnic. Pentru mine devine credibil cel care în viața lui, în tăcerea lui, prin smerenia lui, mă trimite întotdeauna la Părintele Iustin. Atunci îmi dau seama că e un ucenic vrednic al Părintelui Iustin. Dacă e mai multă vorbire și sporovăială și tulburare, pe mine nu mă convinge personal. Si, nu sunt cuvintele mele, sunt cuvintele lui Hristos inspirate, pe care le-a lăsat prin Sf. Ap. Pavel:
“Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus” – (Filipeni 2, 3-5)
Să ne ajute Domnul, și să fim oriunde, în orice loc, o mărturie frumoasă. Ceea ce a lăsat Părintele Iustin, duhul, cuvintele, trăirea lui, luați-le și trageți-le în interiorul inimii și veți vedea că trăindu-le din interior, ele vor avea o putere și în exterior. Dacă le veți lua numai din exterior, ele nu vor lucra nici în inima voastră, și nici în inima celor care le vor auzi. Vor fi așa, doar simple enunțuri, simple idei.
Domnul să ne ajute, să ne binecuvinteze!
Sursa http://corortodox.blogspot.ro
