„S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nicio clipă că aş putea rămâne însărcinată”

Evdochia este o tânără plină de viaţă şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, şi, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puţin timp înainte.

„Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Teodosie, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La început l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insistenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nicio clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun.

Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lungesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.

Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am născut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptămână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Tesalonic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebună. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.

Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvinte, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbunez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.

Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, îngenunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăruiesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».

Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bisericii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.

După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».

Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoarcă maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi ceilalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”.

În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei.

„De când a intrat în casă, a readus viaţa, a continuat Evdochia. A devenit slăbiciunea bunicului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă”.

Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta». Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.

Iată un model de mamă, care şi-a pus sufletul pentru copilul ei.

Monah Pimen Vlad

Extras din „Povestiri duhovnicesti”

Sursa: sfaturiortodoxe.ro