“Alo, Centrala?!” (citește… o să plângi)

alo-centrala

Pe când eram mic, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte.

Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie.

Alo Centrala putea să-ţi spună numărul oricui şi în plus, ora exactă. Experienţa mea cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul.

Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche,

“Alo, centrala!“, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.

– ‘”Mi-am rănit degetul…”- m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat.

– “Îţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea…

– “Nu” – i-am răspuns. ”M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”

– “Poţi să deschizi răcitorul?”- m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.

– “Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel” – spuse vocea.

După aceea am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie iar ea mi-a spus unde este Philadelphia… M-a ajutat şi la matematică… Ea mi-a spus că veveriţa pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească.

Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”

Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ţine mnte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta”

Altă dată la telefon, “Alo, Centrala!”

– ”Centrala.” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.

Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea…

“Alo Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.

Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni…

Adesea, în momentele de incertitudine şi neputinţă mi-am reamintit acea seninătate şi sentimentul de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, Alo Centrala, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul spre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane.

Am petrecut 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus: “Alo Centrala!”

Miraculos, am auzit aceiaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine. “Centrala”

Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”… O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns, “Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum.”

Am râs, “Deci tu eşti, într-adevăr,” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.”

“Iar eu mă-ntreb,”- zise ea, “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea dealungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. “Cu plăcere,” – mi-a spus ea. ”Întreabă de Sally.”

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii. Am întrebat de Sally.

“Sunteţi un prieten?” – m-a întrebat.

“Da, un foarte vechi prieten…Wayne…”

“Îmi pare rău să-ţi spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă.”

Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus, “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”

“Da” – i-am răspuns.

“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta… L-am scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc.”

Mesajul ei era, “Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer.”

I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally…

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva. A cui viaţă ai atins-o astăzi?

Articol relatat de portalul ortodox.md

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.