Altceva este să lauzi puțin un copil ca să nu se descurajeze şi altceva să-i umfli egoismul (cuvinte pline de înțelepciune)
Omul trebuie să simtă nevoia de a face binele, pentru că altfel se va chinui. Şi nu se poate spune că unii nu pot înţelege binele ca pe o necesitate. Eu nu îndreptăţesc lucrul acesta. Chiar şi un copil mic de cinci ani poate simţi binele ca pe o necesitate. Să spunem că un copilaş are temperatură. Părinţii aduc medicul şi acela le spune: “Ţineţi bine copilul” şi, tac-tac, îi face o injecţie. După aceea copilul, când vede medicul, începe să plângă şi fuge.
Dar dacă de la început îi spun: “Ascultă, eşti bolnav, ai temperatură şi nu vei putea nici să mergi la şcoală, nici să te joci cum se joacă ceilalţi copii. Insă dacă îl vei lăsa pe medic să te înţepe puţin, va scădea temperatura şi vei putea după aceea să mergi să te joci”, copilaşul îndată îşi va închide ochişorii şi singur îşi va întinde mânuta. Vreau să spun că dacă un copilaş poate simţi binele ca pe o necesitate, cu cât mai mult cel mare.
Din clipa în care omul a înţeles ceea ce este corect, s-a terminat. Să presupunem că vă spun: “Vă voi arunca jos pe fereastră”. Cred că înţelegeţi ce înseamnă aceasta. Căci şi unul lipsit de minte înţelege că, de va cădea de sus de pe fereastră, îşi va rupe picioarele. Işi dă seama care este prăpastia şi care locul neted; care este binele şi care este răul. Unul mare care a citit pe Sfinţii Părinţi, Evanghelia, ştie care este lucrul cel corect. De aici încolo butonul trebuie întors. Dar de multe ori spui unor suflete: “De ce faci aceasta? Nu înţelegi că nu e bine?”, şi încep: “Da, dar din păcate aşa sunt eu pentru că aşa am fost de la început”. “Lasă ce ai fost la început. Acum, când îţi spun, ce faci ca să te îndrepţi?”. Altceva e când nu-i ajută mintea. Numai copilul cel mic va apuca un cărbune în loc de caramelă, pentru că nu-l ajută mintea.
– Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?
– Omul poate fi ajutat de mic ca să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Imi spuneau: “Veneticule”. Mă duceam la mama plângând. “Ce ai de plângi?’, mă întreba ea. “Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. “Vrei să alergi? Iată curtea, aleargă. De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. “Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?“, m-a întrebat. “Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!”, i-am răspuns. “Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici. Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gândit: “Mama are dreptate”. In felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pentru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: “Intr-adevăr, ce lucruri deşarte! Are dreptate”. După aceea nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: “Ce fac aceştia?”, şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am trăit o viaţă firească. De aceea de m-ar întreba şi acum: “Ce preferi, să urci pe Aton desculţ în luna august prin frunzele[3] de arbuşti sau să mergi la o ceremonie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Aton. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.
Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Şi dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta devine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi putin un copil ca să nu se descurajeze şi altceva să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spus-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: “Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe înaintea celorlaţi să spună: “Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copiii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o neorânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: “Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înaintea lui: “Ii voi arăta eu! Copilul meu este…”, copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lucruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pământeşti, în laudele oamenilor – care în realitate nu odihnesc – şi astfel omul va rămâne pământesc.
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
