„Am trăit în păcat şi pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat să ne acopere” – Mărturiile unei fete care a suferit dintr-o dragoste grăbită

De multe ori mi se întâmplă să întâlnesc fete care au suferit mult sau încă mai suferă din cauza unei dragoste grăbite, devenite de mult la modă datorită mesajelor de romantism şi aventură trasmise prin mijloacele Mass-Media. Dintr-o dragoste nevinovată cultivată de imaginaţie şi susţinută de pofta cărnii, tinerii se dezic de învăţătura Bisericii de a trăi în curăţenie până la căsătorie, alegând plăcerea conveţuirii trupeşti înainte de a primi Taina Sfintei Cununii care este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru începerea unei vieţi de familie.

Trebuie să recunoaştem că în astfel de cazuri sunt vinovaţi în primul rând cei ce ar trebui să-i prevină pe copii, pe tineri de pericolul neascultrii de glasul Bisericii care strigă şi îi cheamă pe tineri la o viaţă curată, la o viaţă morală, duhovnicească susţinută prin respectarea postului, prin rugăciune, care contribuie şi mai mult la dobândirea biruinţei asupra curviei, dar şi la păstrarea liniştii interioare care iată că astăzi devine deficit chiar şi în cazul tinerilor, a adolescenţilor.

Cea mai mare bucurie pe care poate s-o aibă un tânăr este aceea de a vieţui cu Hristos şi după învăţătura Lui. Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? – ne întreabă Sf. Prooroc David. Şi tot el răspunde: prin păzirea cuvintelor lui Dumnezeu! (Psalm 118, 9).

Indiferenţa părinţilor, nepăsarea unor slujitori ai Bisericii, crează în societate aşa numitul context de ruptură psihologică şi spirituală dintre tineri şi Biserică, dintre tineri şi Dumnezeu. Majoritatea tinerilor, mai ales fetele suferă foarte mult din cauza dragostei care de cele mai multe ori se stinge la fel de repede cum s-a şi aprins. Este foarte dureros să auzi de cazuri de sinucidere. Ea l-a iubit pe el, dar el e a respins-o. În scurt timp fata s-a decis să se sinucidă. Au trecut câteva zile de chin, iar ea nu a găsit alinare nicăieri.

Toţi sunt ocupaţi, toţi sunt „tari în credinţă”, sunt atât de tari duhovniceşte încât nu pot să călăuzească un suflet ameţit de Mass-media şi de mirajul sentimentelor creat de aceasta. Negăsind alinare din partea nimănui, neputând să-şi liniştească sufletul, acel om, acel chip al lui Dumnezeu care mai înainte fusese botezat în cristelniţă în numele Prea Sfintei Treimi, care era voios şi plin de viaţă astăzi, se decide să facă pasul care nu va mai putea fi corectat niciodată. O fată frumoasă, deşteaptă, poate cea mai bună din clasă, ajunge acum în pragul morţii pe care o doreşte ca pe o curmare a suferinţei sale provocate dintr-o dragoste grăbită.

Nu în zădar spunea renumitul stareţ Antonie că în ultimii ani „tinerii căzând sub stăpânirea păcatelor nu vor putea rezista în faţa ultimei ispite de a se arunca în iad, şi îşi vor sfârşi viaţa prin sinucidere. Numărul de sinucigaşi va creşte atât de mult încât un astfel de sfârşit nu va mai stârni mirarea nimănui” (Duhovnâie nastavlenia starţa Antonia).

Dar să nu uităm că cei ce se sinucid nu vor fi iertaţi nici acum nici în viaţa cea viitoare, pentru că s-au dezis de cel mai mare dar dat lor de Dumnezeu: viaţa, dar pe care îl puteau înmulţi prin răbdare şi chibzuinţă spre dobândirea Vieţii celei Veşnice. Tinerii care ajung să se sinucidă, dau dovadă în primul rând de lipsa dragostei de Dumnezeu, punând pe primul loc în viaţa lor: dragostea pentru persoana îndrăgită, dragostea pentru o făptură în locul dragostei faţă de Creator.

De aceea am hotărât să vă prezentăm în continuare mărturiile acestei fete care a suferit foarte mult din cauza unei dragoste care nu a avut binecuvântarea Bisericii Ortodoxe – a tainei Sfintei Cucunii şi care a fost alimentată doar de curiozitatea şi romantismul proprovăduit de Mass-Media, de filmele romantice şi de toate revistele moderne care îi îndeamnă pe tineri să caute aventuri şi să aibă „relaţii protejate”.

Din mărturiile Elenei:

„Iubirea este un sentiment puternic, plăcut, un sentiment incontrolabil, care vine atunci când te aştepţi mai puţin. Îţi inundă sufletul şi inima ca roua dimineţii, ca un vulcan… dar iubirea merge mâină în mâină cu durerea şi adeseori în locul iubirii, vine durerea, suferinţa, neliniştea, îndoiala. Sunt nişte stări care urmează mai ales păcatului conveţuirii fără binecuvântarea Bisericii.

Era o zi frumoasă de iarnă, afară ninsese mult, era foarte frig, soarele cu dinţi făcea ca ziua să fie mai frumoasă decât ca de obicei. Iubirea a pătruns în viaţa mea la fel de frumos ca soarele. A fost un sentiment profund, îl simt şi acum cu aceeaşi intensitate.

Un băiat chipeş, modest, simplu s-a apropiat încet de mine şi mi-a spus: „de mult mă uit după tine, te urmăresc, dar nu am îndrăznit să mă apropii până azi”. La început nu simţeam nimic pentru el. Aveam doar sentimente de simpatie, dar în scurt timp am ajuns să-l iubesc, cum n-am iubit niciodată în viaţa mea şi nu ştiu dacă voi mai avea curajul să mai iubesc. Mi se părea că trăiesc o poveste.

Eu sunt o fire deschisă, simplă, modestă, iubitoare. L-am îndrăgit şi i-am acordat toată dragostea mea. Totul părea un vis atât de frumos încât uneori mă team că voi deschide ochii într-o dimineaţă şi îmi voi da seama că totul s-a sfârşit. Am simţit dragostea şi am dorit din tot sufletul să nu-l pierd niciodată.

Ne plimbam prin parcuri visători… Îmi spunea cuvinte frumoase, ne făceam planuri pentru viitor, ne vedeam soţ şi soţie, ne vedeam crescând copii împreună.

Dar niciodată nu am mulţumit Domnului pentru că ne-a binecuvântat cu aşa dragoste. Eu cred până astăzi că Dumnezeu a vrut să ne întâlnim şi să ne îndrăgim, dar nu şi să trăim în păcat. Noi am trăit în păcat şi pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat să ne acopere.

După doi ani de prietenie, de viaţă conjugală fără binecuvântarea lui Dumnezeu, am aflat că sunt bolnavă, am fost diagnisticată cu hepatită cronică. A fost o lovitură puternică pentru mine, dar Îl imploram pe Dumnezeu pentru prietenul meu să nu se îmbolnăvească şi el de aceeaşi boală.

Apoi viaţa mea s-a schimbat mult, eu m-am schimbat…, gândul că sunt bolnavă mă sufoca şi nu mă lăsa să mă liniştesc. Prietenul meu era alături de mine, dar ceva se schimbase. El devenise foarte tăcut, iar tăcerea lui adeseori vorbea pentru el. Cu toate aceastea speranţa pentru dragostea dintre noi nu mă lăsau să mă îndoiesc de seriozitatea lui şi sinceritatea lui. Au mai trecut trei ani, ne iubeam, dar ceva se schimbase, se răcise, când vroiam să vorbesc cu el nu aveam cu cine.

La un moment dat am început să-i amitesc că nu demult ne vedeam soţ şi soţie, că vorbeam mai înainte despre căsătoria noastră şi…, am primit cea mai mare lovitură din viaţa mea. „Iubitul” meu nu mai vroia să se căsătorească cu mine. După ce a păcătuit cu mine, du-te ce s-a distrat… a devenit rece, nu era sigur că voi naşte un copil sănătos. M-a făcut „monstru” şi a plecat. A cerut timp să se gândească – două săptămâni, care s-au transformat în luni de aşteptare şi chin.

Până în ultima zi m-a îmbrăţişat cu dragoste, mi-a vorbit tandru, şi dintr-odată s-a întors şi a disăprut din viaţa mea, nu ştiu pentru cât timp….

Am renunţat la prieteni pentru a nu-l face gelos, m-am izolat pentru el ca să nu-l fac să sufere, iar când a plecat a rămas doar durerea insuportabilă şi pustietatea unei vieţi fără Dumnezeu. Durerea este insuportabilă, neliniştea sufletească este mai grea decât orice altă suferinţă trupească. Aveam senzaţia că SUNT ÎN IAD, aruncată în întuneric, uitată de toţi şi acest coşmar nu mai are sfârşit. Viaţa mea s-a oprit în ziua în care el a plecat. Zilele trec unele după altele, dar nu mai au aceeaşi valoare şi farmec. Ceva s-a rupt în mine, ceva a disăprut, s-a făcut praf.

Câteodată am impresia că am strâns la pieptul meu şi am ţinut în braţe un ŞARPE, care m-a muşcat şi mi-a luat viaţa, că mă zbat între viaţă şi moarte, simţeam cum balanţa vieţii mele se înclină mai mult spre moarte. Au fost zile când Îl rugam pe Dumnezeu să mă ia la El, că sunt pregătită să las această lume, pentru ca durerea să ia sfârşit. Să vină iarăşi liniştea şi pacea în viaţa mea.

Vă spun sincer doar rugăciunile preoţilor Bisericii şi rugăciunile mele m-au salvat de la moarte, eram gata să mă sinucid. Mă trezeam dimineaţa în friguri, tremuram toată, aflându-mă într-o nelinişte de neuitat, mă rugam până mă linişteam şi apoi mergeam la lucru.

Senzaţia că cineva mi-a înfipt cuţitul în spate şi mi-a tăiat inima în mii de bucăţi aruncând-o la gunoi nu mă lasă nici pâină în ziua de azi. Ştiu că este o încercare de la Dumnezeu pentru mine, pentru toate păcatele care le-am făcut, pentru că nu i-am mulţumit niciodată Domnului pentru dragostea cu care ne-a înzestrat şi nu ne-am păzit curaţi până la cununie.

Cred că cu ajutorul Domnului voi ieşi din această stare. Se spune că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. M-am încrezut în om, nu în Dumnezeu şi am fost pedepsită, am crezut că există dragoste curată şi sinceră, oameni sinceri, serioşi responsabili, dar… , dacă există pe undeva nu i-am întâlnit…”.

Iată aşadar cât de grea şi amară este suferinţa unei relaţii de „prietenie modernă”, unei relaţii în care tinerii nu mai ştiu să se înfrâneze până la căsătorie, fapt care a şi produs multă suferinţă mai ales fetei care fusese sinceră cu prietenul ei.

Astfel de cazuri sunt zeci şi poate sute la noi în ţară. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că credinţa în Dumnezeu, învăţătura Bisericii este prigonită direct de toate filmele prornografice, de toate mesajele desfrânate difuzate în sânul societăţii în care trăim.

La televizor poţi vedea multe şi mărunte, dar o emisiune în care să fii învăţat CUM SĂ TRĂIEŞTI, cum să te comporţi în societate şi cum să-ţi păstrezi nepătată dragostea faţă de o fată saun băiat – despre această nu spune nimeni nimic.

Fiind rupt de Biserică şi de Hristos, tânărul care obişnuieşte să vină la biserică numai de Paşti, rămâne singur în faţa provocărilor duhlui lumii acesteia – o fiinţă mică în faţa a legiuni de demoni.

Prin acest articol mi-am propus să-i îndemn pe toţi tinerii să se gândească bine înainte de a–şi întemeia o prietenie pentru ce doresc acest lucru, pentru o aventură sau pentru un gând serios? Viaţa este un dar de la Dumnezeu care însă este supus stăpânirii timpului. Fiecare lucru îşi are timpul său, şi atunci când tânărul încalcă acest timp el îşi atrage în suflet o stare de nelinişte şi tulburare care mai târziu se va materializa în viaţa de zi cu zi în tot felul de probleme şi necazuri.

Cum să dobândeşti pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu pe care ai pierdut-o prin păcatul desfrânării sau a conveţuirii conjugale înainte de a primi Taina Sfintei Cununii?

Când cineva necăsătorit se împreunează cu altă persoană el săvârşeşte păcatul CURVIEI. Chiar şi mirele cu mireasa, înainte de a se cununa în biserică, nu au voie să se împreune. Dacă se împreună, fac păcatul curviei. Mireasa, când se îmbracă în haina albă, simbolizează curăţenia ei sufletească şi trupească şi deci dacă s-a împreunat, chiar cu viitorul ei soţ, şi-a întinat acea haină albă şi nu mai are voie să o îmbrace.

Atât băiatul, cât si fata, dacă s-au împreunat cu alte persoane înainte de căsătoria lor, au făcut păcatul curviei. De asemenea femeile văduve sau bărbatii văduvi, dacă gresesc cu alte persoane fac păcatul curviei. Pentru a primi iertarea lui Dumnezeu şi a ne tămădui suferinţa în cazurile în care am greşit săvârşind păcatul curviei, Biserica îl cheamă pe tânăr la pocăinţă, rânduind următoarele canoane de pocăinţă:

Canunul 14 al Sf. Ioan Ajunătorul: „Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrânat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani.

Cel ce desfrânează cu logodnica, după Vasile cel Mare, se exclude de la împărtăşanie pe 11 ani; noi zicem că pe doi ani, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea mănâncă mâncare uscată şi face în fiecare zi 300 de metanii. Dar neglijând să facă aceasta, va îndeplini anii hotărâţi de Părinţi.

Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împreună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.

Ioan Ajunătorul 14: „Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrânat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani” (POCĂINŢA PENTRU DESFRÂUL CELUI NEÎNSURAT).

Extrase din ” ÎNDRUMĂTORUL BUNULUI CRESTIN ” (editia 1997) – de Arhimandrit GHERONTIE GHENOIU

Sursa: ortodoxia.md