Anthony Hopkins: A fi ateu seamănă cu a trăi într-o celulă închisă, fără ferestre

Neliniște, angst, mereu angst în acest artist care rămâne departe de senzația moleșitoare de a fi făcut tot, de a fi încercat tot. O tensiune creatoare se perpetuează între firea haotică și dorința de ordine, rigoarea și iubirea pentru detaliu, o tensiune între contrariile care în ultimele decenii s-au armonizat credibil într-o personalitate greu de (sur)prins în cuvinte.

De departe, ca orice actor de calibrul lui, Sir Anthony Hopkins – pe platourile de filmare insistă să i se spună „Tony”, dar colegii de proiect insistă de obicei să rămână la „Sir Anthony” – se suprapune cu tipologia predominantă a rolurilor lui: spirite tulburate, „ciudați”, cum el însuși îi numește, ființe bântuite de demoni și zei, creaturi pentru care e nevoie de precizie actoricească, unul dintre cele mai importante atuuri ale actorului atât de admirat, dar atât de puțin cunoscut. Zeci de filme memorabile, zeci de premii, dar și pasiuni lăsate în urmă sau nefructificate, regrete ținute la distanță din pudoare, reticențe și multe, multe fapte caritabile păstrate, modest, departe de laudele contemporanilor. Crize, dependențe, victorii, descoperiri, plăceri, renegări, exorcizări. Doamnelor și domnilor, Sir Anthony Hopkins le-a trăit pe toate și ele toate sunt în personajele lui, fie ele din filme bune sau mai puțin bune. Între scenă și ecran, drumul lui pare presărat cu lumini calde, care-l duc unde trebuie. Și totuși…

Și totuși, intrat devreme în breaslă, imediat după ce a absolvit Royal Academy of Dramatic Art la Londra, galezul născut într-o familie de brutari, undeva aproape de casa surorii lui Richard Burton – de care, contra opiniei larg răspândite, n-a fost deloc apropiat –, a avut obstacolele lui de trecut. În public, vorbește deloc histrionic despre ele, ba chiar cu o simplitate care-i lasă pe ceilalți să completeze cum le place imaginea. Ajuns la Royal National Theatre de la Londra în primii lui ani, pe vremea când Sir Laurence Olivier, așa-zisul lui mentor, își concentra mare parte din energie pe crearea unei trupe solide și a unei instituții redutabile, tânărul Hopkins a petrecut câțiva ani în repetiții și spectacole de care, spune acum laconic, nu prea vrea să-și aducă aminte și nicidecum să vorbească. La început au fost scena și, la Londra, energia fantastică a unui june cu o memorie de invidiat și o dicție remarcabilă, ocrotit de „zeul” Laurence Olivier, pe care l-a și înlocuit cu succes într-un spectacol, moment care a declanșat, cumva, desprinderea de sub copacul uriaș, care, știm, umbrește totul în jur.

Până la jumătatea anilor ’60, când a debutat și în film, temperamentalul care dezvolta o dependență zdravănă de alcool se săturase deja de teatru, când nici nu începuse bine… Cum coabitau firea așa-zis vulcanică, furia lui de galez, cu legendara lui seriozitate, cu perseverența cu care studia în fiecare zi? Din tensiunea dintre aceste contrarii, dintre haosul interior care i-a întreținut alcoolismul și dorința de claritate, de transparență, se conturează portretul artistului la toate vârstele, străbătut de câteva constante importante pentru substanța lui: pasiunea reală pentru muzică, drum pe care și azi e convins că ar fi trebuit să-l urmeze, credința că a fi ateu seamănă cu „a trăi într-o celulă închisă, fără ferestre”, convingerea că și în actorie, și în viață, cu cât (te) arăți mai puțin, cu atât mai bine?

Pe vremea când era actor la National Theatre, se trezea cu noaptea în cap, cânta câteva ore la pianul Steinway, bea câteva cești de cafea și pleca din casa lui din Chelsea pe jos, spre teatru, ajungând mai mereu primul la repetiții, povestesc colegii. Mohorâtul cer londonez îl scotea din minți și nu va trece mult până când va alege să fie mai aproape de deșert, care „arde amintirile”, și de soarele american. În 1968 a avut primul rol important într-un film: Richard Inimă-de-Leu în „Leul în iarnă”, jucând alături de Peter O’Toole și Katharine Hepburn. Actorul care lucra „ca un demon”, „ca un titan”, care „rupea scena în două”, cum îl descriu colaboratorii, își amintește astfel despre sine: „Eram foarte temperamental. E greu. Întotdeauna am fost tulburat, nicidecum o fire liniștită”.

Un fel de stare de pericol, un fior care îi comunică spectatorului neliniștea față de necunoscut, sentimentul că totul e imprevizibil, au existat încă de la început în interpretarea lui și s-au păstrat până azi, perfecționându-se în nenumăratele thrillere în care mai multul este, subliniază în repetate rânduri actorul, dușmanul mai binelui. În 1973, după ani în care împăcase teatrul cu filmul, după ce-l jucase pe Charles Dickens, dar și pe Bezuhov din „Război și pace” a părăsit Teatrul Național, la care avea să se mai întoarcă numai din când în când, pentru câte un rol care să-i facă plăcere.

Purtându-l pe culmile gloriei, anii ’80-’90 l-au impus ca unul dintre cei buni actori ai generației sale. În 1975, într-una dintre ultimele zile ale anului, mai exact pe 29 decembrie, s-a lăsat de alcool pentru totdeauna, după ce s-a trezit în Arizona fără să știe de ce și cum a ajuns acolo. Suprafața „haotică”, „anarhică”, „furioasă”, cum el însuși o descria, acoperea însă un interior așezat, în care melancolia galeză își găsea locul lângă disciplina pianistului care nu a ajuns niciodată și, de asemenea, lângă dorința de calm a pictorului amator care avea să rămână mereu. Lăsând în urmă dependența de alcool, lucrând intens în cinema a lăsat în urmă iubirea dependentă de teatru, privind fără regret, dar și fără dorință de rememorare la anii nebunești petrecuți la Teatrul Național, unde-l adusese Laurence Olivier.

Deși galez (unul care nu prea poate vorbi în dialect), a început să fie perceput ca întruchiparea a rigidității englezești grație bine-cunoscutelor roluri din „Howard’s End” sau „Rămășițele zilei”, percepție care pe James Ivory, regizorul cu care a colaborat la mai mult filme, îl contrariază: „Cum e posibil să fie perceput așa? El face o gamă incredibilă de roluri. E la fel de fericit când joacă un psihopat nebun și canibal și un personaj ca Stevens, majordomul care se autoreprimă atât de intens.”

Între Hannibal Lecter din „Tăcerea mieilor” și Stevens din „Rămășițele zilei” se întinde, într-adevăr, o gamă variată de roluri și filme. Până în anul 2007, când a anunțat că ia o pauză ca să facă o lungă călătorie în jurul lumii, Anthony Hopkins a uimit lumea artistică atât cu calitățile lui artistice – glas, o mobilitate extraordinară, a cărei expresie supremă e celebra lui imobilitate sau postura zen, o capacitate extraordinară de a memora de la prima lectură câteva pagini (capacitate testată de multe ori), o neliniște imposibil de descris în cuvinte, un fior ce trece dincolo de ecran etc. –, cât și cu omenescul lui, atât de decent administrat în imaginea publică. „Omul elefant”, „A Change of Seasons”, „Rămășițele zilei”, „Tăcerea mieilor”, „Ritualul”, „Legendele toamnei”, „Întâlnire cu Joe Black”, „Masca lui Zorro”, „Othello” „Titus Andronicus”, „Hannibal”, „Thor”, „Beowulf” sunt câteva dintre nenumăratele filme în care l-au văzut milioane de oameni, pe lângă cele în care a fost Picasso, Hemingway, Hitchcock.

„Nebunul de Hopkins”, cum i se spunea în copilărie, când a văzut doar câteva spectacole de teatru în vacanțele de vară, preferând să deseneze și să cânte la pian de unul singur, a rămas, cumva la singurătatea începutului, evitând mereu mulțimile glam și preferând o discreție care n-a făcut decât să-i sporească aura eroică. „Teatrul a fost grădinița lui. Așa că a devenit obsedat de sunetele cuvintelor. Lucrul magic pe care el îl înțelege e că filmul este cu totul, dar cu totul alt mediu. Și că în 9 din 10 cazuri tăcerea e infinit mai eficientă decât cuvintele”, spune Richard Attenborough, unul dintre primii regizori de film cu care a lucrat Anthony Hopkins. Iar acesta din urmă îi răspunde indirect: „Întotdeauna am vrut să fac film. Niciodată nu m-am simțit bine într-o trupă de teatru. Poate că acolo e prea multă școală. E vorba despre ceva din mine. Pur și simplu am reacționat ca un școlar rău și răsfățat. În film, n-ai nicio iluzie când intri pe platoul de filmare. Acum, când lucrez la un film nu trebuie decât să fiu relaxat și să știu scenariul atât de bine, că nici nu trebuie să mă mai gândesc la el. După care repeți în fața echipei și totul are un… aer minunat, e un sentiment minunat în felul lui, în creativitatea lui. E o încărcătură în aer – prea intensă, o atmosferă…”

În casa din Malibu, California, Anthony Hopkins cântă la pian, compune, pictează. Face plimbări lungi pe plajă și își dă seama că e fericit, „orice o însemna asta”. Nu a renunțat la actorie, dar în mileniul III s-a lăsat pradă pasiunilor neduse până la capăt. S-a ocupat de compozițiile personale, care au fost interpretate în mai multe săli de concert importante din lume, printre altele la Viena, a regizat câteva filme, a făcut de mai multe ori voluntariat, mai ales ca actor invitat să susțină workshopuri, a sprijinit în ultimele decenii mai multe grupări filantropice, trupe de teatru și organizații de protecția mediului, s-a implicat în susținerea orașului natal Port Talbot din sudul Țării Galilor.

Nimic din așa-zisa lui răceală englezească, aceea de pe ecran, nu se reflectă în viața din afară ecranului. Galezul care nu s-a făcut brutar, ca tatăl și bunicul, iubește căldura, știind însă prea bine că ea nu există decât în relație cu frigul. Premiile și distincțiile, diplomele și onorurile îi stârnesc întotdeauna un zâmbet, a primit nenumărate, a mulțumit pentru ele și a mers mai departe în lumea lui plină de culori, pe care le pictează din copilărie. Sir Anthony Hopkins, din 1993 cavaler în slujba artelor, rang conferit de regina Angliei, are o stea pe Aleea Celebrităților de la Hollywood din 2003. Dar infinit mai importantă este steaua aceea îndepărtată – „Distant Star” se intitulează albumul său de succes din 1986 – spre care privește, cu ochii lui albaștri, steaua secretă, fără nume, care a făcut un erou dintr-un rebel fără cauză.

Articol relatat de portalul yorick.ro