Aripile nevoitorilor din vremurile de pe urmă
Nevoinţa noastră are preţ înaintea lui Dumnezeu: în cumpăna Lui sunt cântărite şi neputinţa noastră, şi mijloacele noastre şi împrejurările, şi înseşi vremurile.
Un oarecare Părinte mare a avut următoarea vedenie: viaţa pământească a oamenilor i s-a înfăţişat ca o mare. El a văzut cum nevoitorilor din primele vremuri ale monahismului li s-au dat aripi de foc, şi ei au trecut ca fulgerul peste marea patimilor. Nevoitorilor din vremurile de pe urmă nu li s-au dat aripi: ei au început să plângă pe malul mării. Atunci li s-au dăruit aripi, dar nu de foc, ci unele mai slabe: ei au plecat în zbor peste mare. Pe drum, din pricina slăbiciunii aripilor, se cufundau deseori în mare; ridicându-se cu greutate din ea, porneau mai departe, până când, în cele din urmă, după multe strădanii şi restrişti, au reuşit să treacă marea.
Să nu ne descurajăm! Să nu năzuim cu nechibzuinţă spre nevoinţe strălucite, mai presus de puterile noastre; să primim cu evlavie nevoinţa smerită, foarte potrivită neputinţei noastre, dată, în chip parcă văzut, de către mâna lui Dumnezeu! Să săvârşim această nevoinţă cu credincioşie faţă de sfântul Adevăr, şi în mijlocul lumii care, gloată gălăgioasă şi fără număr, aleargă pe calea cea largă în urma raţionalismului său samavolnic, noi să mergem la Dumnezeu pe calea îngustă a ascultării faţă de Biserică şi de Sfinţii Părinţi.
Extras din ”De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu” – Sf. Ignatie Briancianinov, Ed. Sophia, 2012, pag. 176-177
